FIRUL ÎN PATRU – Claudia F. BADEA – Ne-ajunge toamna din urmǎ 

A început să-mi fie frig. Simt un fior pe șira spinării, iar mâinile sunt tot mai grele. Pielea nu mai e la fel de caldă, iar culoarea ei se stinge de parcǎ sângele refuzǎ sǎ mai circule sau se târăște doar prin vene în loc sǎ mai alerge ca altădată. S-a lăsat răcoare pe nesimțite. La început a fost plăcut. Era o alinare după ceea ce s-a simțit ca o eternitate petrecută în mijlocul unui incendiu de vegetație. Dar așa e când se apropie toamna – întâi te bucuri de vânt, de soarele care nu-ți mai arde pielea și de cerut care începe sǎ sângereze la apus. Apoi, fără să-ți dai seama, vântul pătrunde prin carnea încinsă și se izbește direct de oase. Ne cuprinde pe toți un frig care se naște-n noi. 

Mǎ uit la visuri, la speranțe și la dorințe cum se ofilesc precum florile, se usucă și trosnesc sub picioarele timpului. Îmi cad una câte una și se sfărâmă. Abia când le văd la picioare înțeleg cât de multe erau, ce coroanǎ mare am purtat și cât de multă umbrǎ s-a adunat vara în jurul rădăcinii mele. M-am gândit cǎ poate e firesc sǎ mǎ las copleșită de frig și goliciune, cǎ așa se simt probabil toți copacii toamna, dar apoi mi-am amintit cǎ ei știu cǎ n-au de indurat mult frigul. Ei își acceptǎ soarta pentru cǎ îi copleșește viața din nou și din nou. Dar eu nu știu! Eu nu știu dacǎ vântul de toamnǎ târzie îmi va smulge rădăcinile, dacǎ am sǎ pot suporta greutatea zăpezii ori dacǎ va mai exista primăvară pentru mine. Dar nici ei nu știu dacǎ nu cumva se vor transforma în jar pentru a le ține de cald celor încă vii. 

Într-un egoism deloc specific, mǎ bucurǎ azi gândul cǎ unii copaci nu apucǎ primăvara, dar alinarea mea zboară rapid și mǎ lasă iar în frig. Știi cǎ sunt copaci care nu simt frigul? Copaci pe care nu-i golește toamna de sens. Oare ei știu unii de existența altora?! Ar fi reconfortant s-aud cum teii și cireșii se roagă zeilor să-i străpungă frigul și frica toamnei și pe brazi. 

Îmi mai ocup și eu mintea cu resturi de dorințe, cu speranțe false și cu gânduri la limita rațiunii, doar-doar n-o sǎ mai simt cum mǎ sting. M-a prins toamna din urmǎ și n-am apucat nici măcar sä-ncerc să-mi pun frunze verzi la adăpost. Nu mai e nimic crud în mine și nimic care sǎ nu tremure. Acum pot doar sǎ aștept – las vântul să-mi fluture parul roz și să-mi spună la ureche poveștile pe care le-a adunat din locurile prin care a trecut înainte sǎ ajungă la mine. Nu știu dacǎ va mai fi primăvară vreodată, nu știu dacǎ mai am muguri, nu știu nimic în afarǎ de ce s-a scuturat deja din mine. 

Dar poate ăsta e farmecul vieții – sǎ se facă toamnǎ pe nesimțite, sǎ tremurăm de frig și frica iernii și sǎ ne ia prin surprinde soarele de mai.