Motto: „Când proștii decid, toți suferă, deoarece legile nesăbuite se aplică tuturor.” (Proverb antic)
După episodul tele-justițiar din zilele trecute, mulți dintre români sunt convinși că povestea fostului candidat la președinție, mesianicul Călin Georgescu, e pe cale să se apropie de final. Desigur, e vorba despre semeni de ai noștri care nu sunt fani de-ai celui văduvit de „turul II”. Mai mult, având în vedere probele procurorilor, din care reiese un ditamai caz de înșelăciune, altora mai că le vine să creadă că, în ciuda dovezilor, destinul personajului nostru tocmai ar fi primit o „neașteptată” revigorare. A se vedea, în acest sens, activarea sensibilă a susținătorilor care-l urmează peste tot. Incluzându-i în această categorie și pe unii dintre liderii AUR. Ultimii, extrem de sensibili, văitându-se chiar de pericolul dictaturii. În contrapondere, alții sunt încredințați că la mijloc ar fi fost o „regie”, care a urmărit, de fapt, victimizarea fostului candidat la președinție…
Ceea ce, în paranteză fie spus, pare să fie o chestiune aproape imposibil de pus la cale pe coclaurile mioritice. Deși, pe de altă parte, nu mai puțin adevărat este faptul că români, ajunși la butoane decizionale, agregați pe criterii de gașcă, rudenie, cumetrie etc. au dovedit că sunt capabili de colaborare în vederea atingerii unor obiective de interes privat. Ceea ce nu se prea întâmplă în condițiile în care astfel de coterii sunt nevoite să conlucreze, membri lor fiind înregimentați în organizații bazate pe reguli. Drept dovadă: dihonia cvasi-patologică coborâtă asupra partidelor care au alcătuit fosta coaliție. Și la care românii sunt nevoiți să asiste neputincioși. Și aceasta, în ciuda statutului lor de cetățeni, vezi Doamne, reprezentați de ai noștri politicieni. Totul dovedește că, din nefericire, cei din urmă sunt incapabili să realizeze cu adevărat rostul lor social într-un sistem de putere democratic. Adică, de instanțe reprezentative ale intereselor semenilor lor. Așadar, nicidecum de persoane private, care se comportă ca și cum politica ar fi o profesiune, ca oricare alta.
Profesionalismul de care ar trebui să dea dovadă un politician, în paranteză fie spus, fiind o chestiune aparte, ar merita de bună seamă o abordare separată. Relevant într-o astfel de chestiune rămâne faptul că – exceptându-i pe unii dintre politicienii UDMR – cei mioritici, comportându-se ca și cum nimic nu le-ar putea să la constrângă exhibarea orgoliilor și a subiectivismul lor exacerbat, neînțelegând nici rostul expertizei în structurarea politicilor publice, n-au reușit altceva decât să se decupleze de la realitatea semenilor lor. În acest sens, măsurătorile sociologice recente sunt cât se poate de lămuritoare: indiferent de opțiunile și comportamentul lor în plan politic, majoritatea românilor nu au încredere atât în partidele noastre politice, cât și în instituția parlamentară. Fenomenul fiind tratat ca și cum n-ar exista de către invocatele partide.
Revenind însă la toată tevatura din jurul personajului nostru mesianic, am putea conchide că spațiul public și cel virtual au fost invadate de povești echipotente, în ceea ce privește relevanța acestora pentru diferitele categorii de votanți. Povești a căror semnificații, la o minimă privire critică, sunt în mod evident contradictorii. Altfel spus, mulțimea narativelor croșetate în jurul unui personaj public, cum este cel al dlui. Călin Georgescu, a ajuns să fie atât de puternice și credibile, în mentalul unor categorii de semeni de ai noștri, încât funcționează asemenea unui factor care îi distinge comportamental pe aceștia de restul semenilor lor. Drept urmare, în tot acest peisaj politic și semantic accidentat, fanii fostului candidat la președinție se constituie într-o speță cu totul aparte. Îngrijorătoare, chiar!
Astfel, spre deosebire de majoritatea românilor, a căror opinii și opțiuni evoluează în funcție de evenimente și contexte – ceea ce determină în mod firesc opinii și comportamente electorale care se modifică în timp – ei bine, fanii dlui. mesia Georgescu par să rămână încremeniți în convingerea și opțiunea lor politică. Extrem de diverși din punct de vedere generațional, educativ și al statutului social, aceștia se disting în mod vizibil prin constanța și intensitatea credinței lor în personajul mesianic Călin Georgescu. Din această pricină, fanii acestui politician sunt impermeabili la orice fel de raționamente și argumente care par să fie îndreptate împotriva alesului lor.
Dintr-o astfel de perspectivă, spus de-a dreptul: toate filele poveștii acestui Călin, în ciuda răsfoirii lor, continuă să întrețină în mintea fanilor săi doar semnificațiile inițiale sădite manipulatoriu prin mesajele de pe rețelele de socializare. Și care au acaparat pe de-a întregul atât orizontul cognitiv, cât și cel afectiv al fanilor săi, văduviți de spirit critic. Din nefericire, generalitățile cu damf mistic sunt singurele povești la care sensibilitatea acestora mai poate rezona. Dl. Călin Georgescu nu dezbate nimic. Nu este actor în niciun dialog referitor la politici publice. Domnia sa este doar un emițător solemn de sentințe găunoase. Ultimele sale ziceri sunt pilduitoare: „Lumea-i mică, Dumnezeu e mare! Șahul se joacă până pică regele!” Altfel spus, poncifele cu pretenții transcedentale vehiculate de către acest personaj au același rost: al priponirii fanilor în chingile unei credințe încremenite în coordonatele propriei persoane. De fapt, un mecanism care nu face decât să îngroașe rândurile prostimii.
Din nefericire, fenomenul se va accelera în condițiile în care actuala cultură a elitelor noastre politice continuă să întrețină confuzia dintre spațiul public și cel virtual. Context în care rostul dezbaterilor politice în spațiul public este tot mai mult golit de conținut. Drept urmare, în politichia mioritică se combate tot mai mult și se dezbate tot mai puțin. Pe acest sol arid, al unui politic golit de conținut, personaje de genul dlui. Georgescu găsesc un mediu prielnic pentru un prozelitism accelerat de dezvoltarea spațiului digital. Comunicarea dintre politicieni și cetățeni, ocolind spațiul public, devine în mod preponderent o chestiune de marketing. De promovare a unor produse de consum, a căror țintă finală, consumatorul, este abordată cu mijloace corespunzătoare. Ceea ce a avut drept consecință, deloc întâmplător, faptul că semenii politicienilor nu mai contează, în percepția și orizontul acestor reprezentanți ai intereselor publice, decât în postura lor de votanți. Avem de-a face nu doar cu slaba valorizare, arhetipală în cazul spațiului mioritic, ci cu o degradare continuă a unui model de societate. Diluându-se astfel însăși ideea de cetățean. Comunicând preponderent în nume personal, nicidecum dintr-o perspectivă organizațională, politicienii au veștejit, totodată, și ideea de proiect de societate. Doar așa se explică cum se face că semenii lor înțeleg tot mai puțin din rostul partidelor într-o societate de factură democratică. S-ar părea că nu suntem prea departe de reciclarea „Teoriei păturilor superpuse”.
Într-un asemenea peisaj al rostului puterii, devine de înțeles diluarea semnificativă a nucleelor tari de votanți ale celor două partide importante. Și care au marcat scena politică autohtonă în ultimele decenii de parcurs postcomunist. Este vorba despre PSD și PNL. Acestea par să fie partide obosite și osificate din perspectiva culturii lor organizaționale promovate în ultima vreme. Desigur, fenomenul diluării s-ar putea datora și ieșirilor „naturale” a celor care votau în mod constant cele două partide. Dar și intrărilor în sistem al unor reprezentanți ai generațiilor mai tinere. Dar, în principal, fenomenul se datorează deciziilor, în actul guvernării, luate de către politicienii celor două partide. La care, în ultimii ani, s-a adăugat cu o fervoare plină de tupeu și politicienii din USR.
Într-un astfel de context, asistăm la ascensiunea AUR și fenomenul mistic „Călin este președinte”! De neînțeles este faptul că, în loc de dezbateri în spațiul public, privind valorile euro-occidentale și democratice, partidele din fosta coaliție au ales confruntarea, liniile roșii și etichetele puse adversarilor. Desigur, o astfel de abordare spune multe atât despre confuzia dintre cele două spații, decăderea semenului nostru din calitatea lui de cetățean, abordarea acestuia preponderent din perspectiva unui obiect de marketing, dar și despre capacitatea intelectuală firavă a politicienilor acestor partide. Faptul că politicienii combat și nu dezbat, indică atât o degradare valorică, cât și una ideatică, dezvoltate și cultivate de mai toate organizațiile politice autohtone.
În linii generale, acesta-i tabloul politicului mioritic, la trei decenii de la reinstalarea în societatea românilor a unui sistem de putere de factură democratică. Dincolo de situația derizorie în care a ajuns instituția cea mai legitimată prin vot – și în vârful căreia ar fi putut să se instaleze un personaj găunos, suspect de înșelăciune – la mijloc este vorba despre ceva mult mai important decât invocata instituție. Și anume, ce se mai poate face, pentru a debloca o serie de mecanisme de autodezvoltare ale societății, rămânând însă în coordonatele unei democrații?! În condițiile în care alternativele de factură extremistă sunt tot mai populare în rândul electoratului. În mod evident, anularea alegerilor prezidențiale, de pildă, s-a dovedit că este departe de a fi o soluție pe termen mediu. A izola ceea ce crezi că este un pericol politic, trasând în jurul acestuia tot felul de linii roșii, este mai degrabă o modalitate de a încuraja alternativele extremiste, decât una menită soluționării cauzelor care le-au generat pe acestea. Extremismul politic nu este o filosofie asupra societății, fiind departe de a fi o viziune asupra unei societăți, ci, mai degrabă, reprezintă reacție la politici care au generat acumularea de frustrări în rândul unor categorii de semeni de ai noștri. AUR, în mod evident, este un rezultat al politicilor practicate de partidele tradiționale. De aceea, calea cea mai eficientă pentru o democrație constă în abordarea sistematică și dezbaterea constantă a problemelor care au generat pomenitele frustrări. Ceea ce ar fi presupus și o privire critică a partidelor tradiționale asupra propriilor organizații. Ori, din nefericire, elita noastră politică în loc de dezbatere a ales confruntarea, rezumându-se la trasarea liniilor roșii care să marcheze un așa-zis cordon sanitar în jurul a ceea ce doar s-a etichetat ca fiind extremism. O ștampilă nu constituie o explicație asupra ceva. Ci doar o comoditate menită să mascheze incapacitatea intelectuală.
Gheorghe SCORȚAN este sociolog și un foarte cunoscut cercetător în domeniul științelor sociale…
Facebook
WhatsApp
TikTok
