Se ştie bine că pământul românesc este foarte fertil, e de ajuns să arunci în el orice sămânţă, că mâine-poimâine răsare acolo o mândreţe de plantă. Privind la istoria clipei recente, legată prin fire subterane de trecutul relativ îndepărtat al începutului de secol XX, sunt convins că o sămânţă veche în haine noi a încolţit bine în solul nostru, acolo unde, cum ziceam, dacă arunci orice grăunte, oricât de fantast ar fi el, se prinde în el cu exuberanţă.
Fanatism este numele grăuntelui miraculos. El este virusul care circulă, fiind şi încurajat, prin România cea mereu vânturată de fel şi fel de „ciume”. E adevărat însă că avem de-a face cu un virus universal, care domină planeta. Oamenii sunt vrăjiţi de sistemul de credinţe al grupului din care fac parte. Ca urmare, grupul (partid, instituţie publică) îşi subordonează individul, transmiţându-i acestuia sentimentul iluzoriu al inviolabilităţii, al adevărului suprem, al Singurului Adevăr.
A gândi în interiorul unui partid, de pildă, înseamnă a accepta cu frenezie că toţi cei aflaţi în afara grupului trebuie dominaţi, dirijaţi, observaţi. Mai mult, că ei sunt de fapt suspecţi, inşi în care n-ai încredere şi care nu trebuie promovaţi. Şi, întrucât ceilalţi fac parte din alte grupuri, între tine, membrul partidului, şi ei, se duce o luptă pe viaţă şi pe moarte, care e chiar reînvierea „revoluţiei permanente” leniniste. A gândi, aşadar, înseamnă a lovi, mai întâi, a pune la pământ inamicul, a-l face praf şi pulbere. Dar, nu doar că loveşti, ci, după sfatul maoist, o faci fără a privi, adică fără a analiza, fără a despica firul în patru. Duşmanul trebuie nimicit, ăsta-i ordinul.
Urmarea practică a acestui mod de a gândi lumea este că o luăm mereu de la zero, că realitatea e înlocuită cu virtualităţi, cu promisiuni care nu se vor împlini, cu propagandă fanatică. Dacă-i întrebi pe fanatici de ce fac asta, de ce nu se temperează-n judecăţi şi-n acţiuni, răspunsul lor e simplu: nu e timp, trebuie să construim, dar pentru asta mai întâi dărâmăm tot ce s-a făcut înainte. Abia după ce se dărâmă tot, dar tot, să nu rămână piatră pe piatră, să ne gândim la clădire, la construcţie pe o bază „curată”. Numai că, în vârtejul succesiunii la putere a partidelor, nu se mai termină cu dărâmatul, aşa că clăditul este aruncat perpetuu în viitor, el devine o Fata Morgana care tremură în zare, pe care nu poţi să pui mâna.
Nu sunt speculaţii. Sunt fapte de viaţă. Să ne gândim la autostrăzile pe care fiecare partid ni le promite, cum vine la conducere. Doar că documentaţiile de până atunci sunt date la o parte, cei noi au alte idei, aşa că se va lua totul de la zero, cu făgăduiala de bună-credinţă, ni se spune, că investiţiile vor fi împlinite repede şi de calitate, şi fără corupţi, că lucrurile vor merge ca unse, cum n-au mers niciodată. La fel se întâmplă cu promisiunile de spitale, de şcoli, de drumuri obişnuite, de salarii, de pensii.
Dar, după modelul pandemiei actuale, există şi un vaccin care diminuează sau şterge fanatismul. Vaccinul anti-fanatic nu este altul decât gândirea independentă, critică, personală, fără preluarea de reţete oferite cu generozitate de grupuri bine consolidate şi orientate. Însă acest vaccin aparte e bine să fie autoadministrat, din convingerea că nimeni nu poate gândi în locul tău, dacă tu nu vrei acest lucru. Să sperăm că va veni o zi în care privirea noastră va fi mai limpede, mai clară, ne-înroşită de furia fanatismului.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
