Thomas Mann începe „Muntele vrăjit” la 38 de ani, în 1913, şi îl termină la 49 de ani. A lucrat la el, bine, nu doar la el, 11 ani. Între timp, a trecut prin Primul Mare Război. Mă gândesc la încrederea lui în ceea ce făcea, la rezistenţa lui (îmi imaginez că erau scriitori, poate nu atât de mulţi ca acum, care scoteau în fiecare an cărţi), la lumea literară de atunci care, mai informată, mai idealistă şi mai omogenă în onestitate ca azi, aflând că un scriitor s-a dedicat unui proiect important, îl aştepta… Cum a fost şi cu Joyce care a lucrat mult timp la „Ulisse”. Ce vremuri. Iară noi…
Vreţi literatură? Vreţi şi bani? Cum, nu se poate şi una, şi alta? Să coborâm în timp, prin 1892. A. P. Cehov avea 32 de ani. Scrisese schiţe şi povestiri. Şi o piesă de teatru, „Ivanov”. Fusese sărac lipit, întreţinea toată familia, fraţi, soră, părinţi. N-aveau casă. Dar în acel an, din drepturile de autor, cumpără cu 13. 000 de ruble o moşie lângă Moscova de 270 hectare, cu pădure cam jumătate, cu râuleţ, cu două iazuri, cu o casă confortabilă pentru tot familionul. O moşie – o nesfârşire în faţa ochilor: 270 de hectare! N-avea banii, dar, om de lume, s-a împrumutat, scrisul se plătea bine (încă nu scrisese capodoperele lui), ruşii citeau şi cumpărau ziarele şi cărţile. Iar Cehov a fost un descurcăreţ în viaţa socială, se cam gudura pe lângă puternicii zilei, dar toate au trecut, moşia i-a rămas… Ce? România şi românii, azi, şi cărţile cumpărate? Să fim serioşi.
Pe la 49 de ani, în iarna lui 1848, Gogol face o vizită la Ierusalim, dar nu intră oricum în Oraşul Sfânt, ci o face călare pe măgar… Omul căuta izbăvirea. S-a rugat o noapte la Mormântul Sfânt, deşi nu s-a simţit bine acolo.. Sufleteşte, surprinzător, nu s-a simţit deloc bine în Ierusalim. De aici, până la distrugerea propriilor manuscrise, ca într-o febră religioasă, nu a mai fost decât un pas.
În 17 octombrie 1957, la anunțul că va lua Premiul Nobel, cu trei ani înainte de nefericitul său accident mortal de mașină din apropierea Parisului, din 4 ianuarie 1960, Albert Camus scria, modest, în Carnetele sale: „Nobel. Straniu simțământ de copleșire și de melancolie. La 20 de ani, sărac și gol, am cunoscut gloria adevărată. Mama.” La 20 de ani scria povestirile lui organice despre soare, mare, Alger, tinerețe, mamă, cuprinse-n volumul de debut, „Fața și reversul”.
Tânărul Meursault în fața sicriului mamei lui… „În clipa aceea, portarul a apărut în spatele meu. Alergase pesemne. S-a cam bâlbâit: „Am acoperit-o, dar trebuie să deșurubez capacul ca s-o puteți vedea.” Se apropia de sicriu când l-am oprit. Mi-a spus: „Nu vreți?” Am răspuns: „Nu!” (Albert Camus, Străinul)
O probă de „gradul zero al scriiturii”, după Barthes, o „scriitură albă”, lipsită de zorzoane, perfect construită. Pentru că-i construită, adică scrisă conform ideilor și tezelor ideologico-literare ale scriitorului eseist.
Dac-o fi aşa, la treabă… „În literatura noastră nu există imaginea infernului (o metafizică). Numai în literaturile mari.” (Constantin Ţoiu, Jurnal intim).
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
