S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
Puiu JIPA
Jipoeme
1.
o să fie noapte
o să fie mîine
mai demult departe
hai să nu mai fie
(adineauri)
2.
de fiecare dată cînd
te aștept
mă aștept să vii
altcineva
(mască)
3.
pe marginea tristeții
tu
îmbrăcată
în ceață
(adăpost)
4.
cînd tăcerea devine strigăt
cînd noptea devine pustiu
spuneai
cînd o apă dureroasă
te spală de inocență
de-abia atunci poți să cînți
fără cuvinte
spuneam
(dialog pe neștiute)
Mircea DRĂGĂNESCU
Himera de alături
1.
Amurg
E vremea poeziei Doamne
dacă nu toamna, atunci când ?
lucrurile au o transparenţă anume
se văd nervurile, structura de
rezistenţa dar şi
substanţa plină de sevă,
rotunjimile pline de promisiuni
eternizate de lumina mierie…
lumea o vezi dintr-un chihlimbar,
o picătură de miere
ce te înconjoară blând
dandu-ti iluzia
eternitatii…
2.
Amurg
întomnatul meu temnicer
deschide fereastra celulei
și pe o tipsie de aur
îmi strecoară nişte foi vii
de hârtie pe care literele ţes
un poem mieriu asemenea
toamnei ce lent se strecoară
printre gratiile cândva de argint…
un poem ca o frunză
miraculos de galbenă şi
îngândurată
trec frunza dintr-o palmă
în alta şi foşnetul ei este
glasul poemului în care susură
toamna…
înnoratul meu temnicer
îmi şopteşte printre
crăpăturile zidului
lumea s-a înveşmântat
în aurul toamnei,
mierea luminii
transparent melancolică
învăluie totul..
3.
Ghidul
încă o treaptă am coborât în peştera publică:
uite asta-i o stalactită, asta-i o gazelă rupestră
şi uite ăsta-i un liliac preistoric
nu-l rupeţi, n-are să vă poarte noroc deşi
are şase petale, vi se va încurca în păr mai degrabă
şi de acolo mai departe în creier şi de acolo
mai departe în sânge…
uite ăsta-i un bec cu neon adus în locul beznei originale…
nu tropăiţi ! păşiţi uşor pe punte !
dedesubt este hăul acestui lac subteran,
pare un ochi dacă se stinge lumina –
lacul un ochi şi peştera o pleoapă închisă…
încă o treaptă vă rog, încă o treaptă, în sala gotică
ne vom opri mai mult
până acolo peştera-i electrificată.
Lacul un ochi, peştera o pleoapă închisă şi
voi nişte vise veşnicind sub pleoapa de calcar
în lumina vânătă încercând să vă aduceţi aminte
când aţi fost scrijeliţi în stâncă de silexul
oricărui om preistoric..
lacul un ochi
peştera o pleoapă de calcar
şi voi nişte vise…
Erica OPREA
Lecția de zbor
1.
Busolă
Aruncă-ți greutățile
de pe tâmple și
de pe umeri, uită că
ar fi existat altceva decât
ceea ce simți acum, când
te afli la granița dintre
imponderabilitate și
stânci de pe care
îți vine să sari. Ești în
siguranță în apele albastre,
chiar dacă acum nu știi
să vezi prin ele. Privește
dincolo de luciul apei și
de ceea ce crezi că vezi─
să nu uiți nicicând că
busola e în tine. Ajunge
să o cauți ușor, mereu
tremurândă în colivia
ta de os.
Nu te teme că ai putea
să pierzi vreodată calea,
știi și tu, pre bine, că o
cunoști dinainte să fi
pornit la drum.
2.
Căldură
Prelungă se așterne
grădina în fața mea
și visez să evadez într-o
vreme fără timp și plină
de întrebări senine.
Îmi iei mâna în palma
ta mare și asprită
de-atâtea mângâieri pe
lemn și pe corzi. E iar
o perpetuă vară pe care
n-ar putea s-o schimbe
nicio urmă de timp sau
de încercare și tu
eșți mereu aici, chiar
dacă, între timp, ai
învățat să zbori.
Am învățat și eu,
la rândul meu,
să trăiesc
cu dorul în suflet
și cu inima pe-afară,
așa cum blânda ta privire
mi-a explicat de-atâtea
ori. Ești aici mereu și
nimic nu-mi poate lua
căldura acelor veri.
Ochiul din palmă
1.
***
Moartea e un cuc, mi-ai spus într-o zi.
Nu-şi face cuib, nu-i poţi găsi puii,
să le răsuceşti gîtul ori să-i arunci
pisicii să îi înveţe să zboare.
Am ridicat din umeri,
am plecat la joacă. Pe atunci
purtam praştie şi nu îmi era frică
de nimic.
Anii au trecut.
Iată-mă acum
tremurînd cu puşca la ochi
în faţa acestui animal închipuit
– viaţa
De teamă, fug prin tufişuri.
Cu-cu! Cu-cu! Cu-cu!
se aude în urma mea
aproape tot mai aproape.
2.
mai ţii minte cum ne iubeam pe rîul cu focuri joase?
ieşise luna mîinile noastre
se odihneau undeva între cer şi pămînt
erai tristă şi răsuflarea ta îngreuna barca
pluteam între cele două maluri
doamne ce frumos era
părul tău tîrîndu-se pe fundul apei ca o ancoră
îl muşcau peştii şi rămîneau încremeniţi!
3.
***
o
mi-e sufletul mai gol
decît buzunarul
unui rege
nici să sufăr nu pot
vino tu vino tu
cu ochii tăi în care
înoată peşti transparenţi
şi trezeşte-mă urneşte odată
bietele-mi simţuri adormite
ca morile un rîu
cu apa leneşă
numai tu
cea atît de firavă
ca o notă muzicală
în plin război
ca un ou abia ieşit
din tîrtiţa găinii
numai tu mă poţi salva
îţi dau tot ce îmi ceri:
aur palate herghelii
colierul de la gîtul rivalei
un poet numai al tău
să îţi cînte de trei ori pe zi
frumuseţea călătorii pe
lună cum nu au mai fost
altele o fermecată oglindă
însă te implor
fă-mă să sufăr
Ștefania PAVEL
Poezia la 16 ani…
1.
Paradox
Strigi la tine
Atât de tare încât oglinda din fața ta
Se face bucățele
Sub lovitura puternică a vocii tale,
Și nu te mai poți vedea,
Deci poți începe să te cunoști
Așa cum ești de fapt,
Nu așa cum îți impune reflexia să fii.
Doar că nu știi ce să faci cu atâta libertate,
Cu atâtea cioburi care îți arată
Că nu mai ești un prizonier în propria piele
Și în propria oglindă,
Ghidat de ceea ce ar trebui să fii,
Dar nu vei fi vreodată.
Și nu știi ce să faci,
Încerci să aduni cioburile,
Dar te rănești,
Și iar strigi la tine,
Și bucățelele se sparg,
Ele devin din ce în ce mai mici,
Tu din ce în ce mai liber,
Dar crezi că ești pierdut,
Că nu vei mai fi niciodată.
Dezorientat de lipsa unei reflexii
A ceea ce nu ai fi putut să fii vreodată,
Nu te mai vezi pe tine,
În varianta reală,
Stând în fața ta
Și nu mai ești în stare nici să strigi la tine
Pentru a te elibera din paradox.
2.
Vreau să repar
Vreau să repar,
Dar nu știu ce e stricat,
Și, atunci când sunt aproape de a afla,
Ceva mă aduce în stadiul inițial.
Ceva, probabil propria minte,
Care se ascunde după priviri, după gânduri
Și după vorbe
Ce par a fi ale altor persoane, dar,
În realitate,
Sunt toate ale mele.
Toate produse de mintea mea
Ce vrea doar să mă inducă în eroare
Și să scape de vina
De care e plină,
Din cauza căreia nu mai am loc eu,
În întregime,
Fiindcă și eu sunt tot plină
De privirile, gândurile și vorbele celorlalți
Care sunt, de fapt, ale mele.
Și tot vreau să repar,
Vreau să respir în preajma mea
De parcă n-aș fi vinovată
Că nu știu nici măcar
Ce e stricat.
Andreea GHICA
Băi…
1.
pe planeta asta teribil de mare
o oarecare fată se scălda-n culoare.
2.
Cum nu s-a mai văzut
Petra s-a îndrăgostit de o barcă
cu pedale în formă de lebădă
cu toate acestea
lumea continuă să fie la fel
deşi nimeni nu a mai pomenit
o iubire atât de ieşită din comun
3.
am tot dreptul sǎ nu mǎ mai gândesc la asta
ţi-am spus să laşi
lucrurile aşa cum sunt
oamenii au crescut
în loc de braţe au fire de înaltă tensiune
dacă îi scuturi puţin
ţâşneşte fum din ei şi
în loc de inimă
o băltoacă din care pescuim noi #
ţi-am vorbit o zi întreagǎ
despre cât de mult
mi-ar plǎcea sǎ trǎiesc
te-ai uitat la mine şi ai plecat
apoi
inima mea s-a fǎcut micǎ
dacǎ o strângeai ieşeau din ea
toate durerile pe care le-am avut vreodatǎ
şi uneori te simt
în spatele meu
alte ori în dreapta mea
gândeşte-te
dacǎ Dumnezeu ar clipi
n-aş mai şti nimic de tine
ar fi ca şi cum
toţi bǎrbaţii şi toate femeile
ar tresǎri la cel mai mic
zgomot şi şi-ar smulge pǎrul
de tristeţe
dar Dumnezeu nu clipeşte
şi
cel mai rǎu lucru
care ţi se poate întâmpla
e sǎ n-ai la cine sǎ te gândeşti
atunci când nu mai ştii
ce se întâmplǎ cu tine
şi
cel mai rǎu lucru
care ţi se poate întâmpla
e sǎ vrei sǎ pleci
dar sǎ n-ai niciun om
care sǎ te aştepte.
Constanța POPESCU
În trenuri albe
1.
Scară cu un singur sens
Să-mi săruți cuvintele, aș vrea
și gândurile și dorul restant,
să-mi îmbrățișezi faptele
și nu urmele nefăcutelor gesturi dorite,
creând amintiri
și înainte și înapoi de durere…
Aș vrea să arestez moartea,
doar ca să-mi dea timp
să durez un muzeu al bucuriei…
Personajele pun masca fericirii
și mângâie chip ridat de noapte.
Cum ar fi atunci copiii sorții?
Cu uniforme de zale pe care au pictat
liniștea și înțelepțirea,
sau născuți bătrâni,
vor ascunde zădărnicia pașilor
pe scara cu un singur sens?
Aș vrea să pot ține scara…tot mai șubredă…
2.
Sunt un gând
N-ați văzut pe unde circulă fericirea?
Am așteptat-o în stația cu fața la soare,
unde oprește autobuzul plin cu ani,
obosiți și trimiși la muncă.
Am perna plină cu stele,
încă șlefuiesc colier zilei
născută iar și iar, din osânda
anotimpului cu zâmbet la ferestre…
E noaptea fără număr, ascunsă în gânduri
ce-mi spală dimineți cu muguri de rouă
prăvălite pe doruri ucise.
Sunt încă pe drumul cu sens unic,
mă îndepărtez cu fiecare clipă
și destinația neclară
îmi pune saboții de plumb
și-mi taie puntea spre cuvânt.
Sunt un gând ce nu l-ai avut încă…
Ioan VIȘTEA
Grecia în trei poeme
1.
Moartea pe apă
Aşa de limpede apa mării
că ai putea citi ziarul
la doi metri adâncime.
Ştiri fierbinţi
ca dogoarea amiezei
cară la mal amintirea.
Praştia lui Dumnezeu
aruncă marea de gâtul unui munte.
Pini înfrăţiţi
cu evantaiul palmierilor
cu gutuii şi viţa de vie,
cu şofranul în râpe.
Şi femeia adusă la ţărm
în plasa pescarilor
avea rujul intact pe buze.
Numai buricele degetelor
atârnau ca nişte
crenguţe cu mur
prin ochiurile năvodului.
Din burta enormă,
gravidă de apă,
ţâşneau chefali şi dorade.
Moartea născând pe apă.
Cerul ţărmului atic
extatic
era
la ora ceaiului
de mentă şi hepatic
Hera.
2.
Greci în căutare de elini
O, ce tristeţe, la balcoane, în rufele pe sârmă,
lipsite de mirosuri intime şi proprietari.
Arcă nebună timpul, fără matrozi şi cârmă,
pe ţărm ne flutură eternitatea din iole, din pulsari.
Azi-noapte, în ceţuri moi a dispărut un port.
În Lună, o plajă a fugit pe bicicletă.
Falezele tăiate ca mari felii de tort
se-mpart străinilor la cină şi ruletă.
Miroase Grecia a praf de puşcă presărat pe iasomie.
Grevişti aruncă-n pieţe cu sticle Molotov şi cu sofisme.
Un Dionis răpus în zori de insomnie,
agită mari bastoane tropăind din cizme.
Plaje din marmori; aer de smarald.
Trei geometri răstigniţi între măslini
şi la tejghea de câte ori mi-e sete şi-n cerul gurii cald,
văd greci în căutare de elini.
3.
În Thassos
Anarhiştii
nu stau cu burta la soare
în insule.
În Thassos
se bronzează marea finanţă
cu câinii, cu pisicile exotice,
cu conturile obeze ca proprietarii lor.
În Thassos
mai e middle class
numărând dumicaţii
la micul dejun
şi petele de soare
de pe epidermă
seara.
În Thassos
marea e senzuală, e calmă
izvorâtă direct
din privirile ospătăriţelor cehe
ce-şi merită cu prisosinţă bacşişul.
În Thassos
pachistanezi şi indieni,
cot la cot,
vând muzică grecească
printre şezlonguri şi mese.
În Thassos
Metaxa îţi arată
ce bărbat era el pe la 1821,
cum stăpânea jumătate de insulă
mai înainte de-a ajunge general
şi brand naţional.
În Thassos
Sapho îţi deschide larg porţile
Şcolii de poezie
şi dans erotic.
În Thassos
criza greceasc
este întocmai
ca înscrisul de pe tricouri:
No jobs!
No money!
No problems!
În Thassos
moartea sfidează
şi ea criza
din larg,
pe papuci zburători
şi pe schiuri.
Vali NIȚU
Floare de iris
1.
ecoul tăcerilor unui scorpion
am căzut pentru a avea de unde mă ridica
la înălţimea iubirii tale
femeie ce mi-ai dat chipul
lumina şi curajul de a alerga
spre floarea de colţ a timpului nemultiplicat
încă alerg la braţ cu tine
suprapun ce am realizat
împliniri şi neîmpliniri
încerc să le adun între culori
o sumă de nedefinite nuanţe
găsesc alte şi alte posibile umbre
curioase la ce s-ar întâmpla
dacă s-ar întoarce roata
din lemnul timpului cedat
unui atelier unde se construiesc
cercuri ce aleargă
anotimpurile
discret la foalele unui autentic fierar
îmi regăsesc cercul şi sârma îndoită
cu care alergam
pe uliţele satului cu piatră de râu
şi cântec de vioară
a plecat arcuşul pe un drum cu asfalt
a mai rămas doar vioara
cu lemnul crăpat
într-un pod de la etajul dărâmat
voi pleca şi eu
în puţinul timp rămas
2.
frumuseţea anotimpurilor
dacă aş putea să-ţi opresc zâmbetul
pe fruntea toamnelor
ai înţelege sensul şi mirosul petalelor
din dragostea unor flori
prin nuanţele fiecărei culori
îţi dăruiesc reverenţele anotimpurilor pentru a exista
curând se face seară pe coperta unei cărţi
doar lumina unei lumânări se joacă
cu ideea şi umbra mea
desene şi imagini pornesc spre tine
uitând sărutul în linişte pe trupul bronzat
îmi e atât de dor de chipul din poem
când dincolo de tăceri ascult adierile de vânt
la o margine de furtună
sunt doar un popas
cuprind în versuri trăirea prin tăcere
alerg să opresc cuvintele din fuga lor nebună
spre braţele unor pagini
le aşez uşor
fără să uit metaforele unor minunate iubiri
ce nu vor muri ca o floare
între coperţile unor cărţi.
3.
darul de pe tâmpla grizonată
în duminica nenăscutelor cuvinte
seara ochilor tăi
dincolo de vise
trupurile noastre în costum de gală
întrebându-se
când vor dansa valul albastru
cu privirea spre coapsa albă
a unui ţărm
şoptindu-ţi numele din lumină
cu metafora iubirii
în roata de foc
părul tău
prinde-mi mâinile de inelul încrustat
spre casa ce aşteaptă sensul
cu pasul mărunt
apăsat.
4.
foc şi apă
încerc să opresc timpul
cu mâinile goale
cu buzele flămânde de doruri
matinale adeseori liniştite arareori
libere mereu
uitate-n braţele tale
ce m-aş face fără seri
ca o posibilă întrebare
aş îngenunchea la marginea nopţii
şi te-aş aştepta să vii
în fiecare gând aş urca o treaptă
cu fiecare pas aş alerga
peste alte trepte
aş mai putea cere vieţii
o altă întrebare
ce m-aş face fără tine
mă iubeşti şi ard aceeaşi întrebare
lasă-mă să pot săruta trăirea
trupurilor noastre
înlănţuite-n cel mai frumos dans
prin dimineţi noi – iubito
e soare.
Alexandru SANDU
Alte taine
1.
Din vis
vino, și ai să găsești
labirintul de fantasme
prin vise să-mi rătăcești
să-mi inspiri versuri și basme
vei găsi și munți și ape
alinând sublimu-mi chin
feeria de sub pleoape
ca efectul unui vin
grațioasă și sublimă
să te simt în vis pășind
încuiată sub retină
disperat că nu te prind
și abia târziu, în zori,
când în vis s-aprinde focul
incitant să mă-nfiori
nesfârșit să fie jocul
2.
***
peste rima mea naivă
ca un val, cade cortina
gândurile-mi sunt în criză
parcă-s Anna Karenina
3.
Tic-Tac
și iar pe gânduri am rămas
în zi de primăvară
aș vrea să inventez un ceas
ce timpul nu-l măsoară
să semene leit cu ceasul
a cărui oră fermecată
m-a învățat să-ți măsur pasul,
să nu-l uit niciodată
un ceas feeric de-ar veni
– e chiar atât de greu? –
un ceas în care m-ai iubi
cum te iubesc și eu
4.
Ireal
merg pe stradă și tresar
când o voce, un parfum
mă orbește ca un far
și rămân buimac în drum
mă opresc și beau o bere
câteva țigări fumez
sărutare, mângâiere
prin albastrul fum visez