DUMINICA DE POEZIE – Un orologiu fără semne

 

S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care  şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar.  Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…

 

Puiu  JIPA  

Jipoeme

1.

 

cîndva o să-ți dedic

nimicul

(aproape tu)

 

2.

 

am timp

apoi un fel de semn

al înterbării

(puiu jipa has changed

his profile picture)

 

3.

 

o să fim fericiți

o să ni se taie curentul

apoi minutele

în cele din urmă cuvintele

o să fim fericiți

(tu nimicul tu)

 

4.

 

o să fie noapte

o să fie mîine

mai demult departe

hai să nu mai fie

(adineauri)

 

Mircea  DRĂGĂNESCU  

Oglinzi de nisip

1.

 

Am văzut astăzi

o fată frumoasă cu o gleznă frumoasă

cu un tors frumos şi cu un mers unduitor

şi te-am văzut pe tine iubito când

te-am ales mireasă 

pentru vecie şi pentru nimeni altcineva…

acum îmi reproşezi privirea

ca şi când trecutul nostru

nu ar exista….

deşi eu sunt acelaşi…

 

2.

 

Sfârşit de poezie

 

Da de ce nu
tu să fii eu
eu să fiu tu
şi nu e greu
când tu spui că eu
aş fi tu iar tu eu
şi-un alizeu
din Dumnezeu
făcu o făptură
din frământătură…

da de ce nu
tu în eu
eu în tu….

 

3.

 

Joc

 

Când sunt răcit
toţi dracii dau năvală
şi râgâie guiţă
şi trupu-mi răscolesc
mă-acoperă sudoarea
cu val de fierbinţeală
şi oasele-mi bătrâne
fragile îmi trosnesc

când sunt bolnav
toţi dracii vin în mine
dansează-o alandală
şi trupu-mi cuceresc
sperând să-mi pângărească
şi pura mea animă
şi drumul către Casa-Ţi
acum să rătăcesc

dar crucea dimineţii
fragilă cum răsare
icoană de răcoare
dă semn Dumnezeiesc
coşmaru-ncet dispare
dulce exorcizare
când crucii dimineţii
îi spun cât o iubesc.

 

Erica  OPREA  

 

Lecția de zbor

1.

 

Stea polară

 

Cununa
de oglinzi de pe
tâmplele ei se
transformă, treptat,
în milioane de fragmente
și culori disipate,
neînțelese de un ochi
neobișnuit cu lumina.

Puternicele contraste
de la întâlnirea dintre
lucioasa suprafață
și înneguratele adâncimi
nu sunt pentru orice
drumeț rătăcitor, ci
calea se îngustează
cu fiecare pas. Anevoios

e drumul și urmele
de risipire sunt prezente
la fiecare respirație,
dar gândul prim nu lasă
nordul să se piardă
de sub ochi.

 

2.

 

Stagnare

A luat pauză
lumea și toate
formele par trasate
de ei, până și vorbele
ar trebui să intre într-un
anume tipar pentru
a putea fi înghițite
de ceilalți.

Aici, la limita dintre
o tinerețe pierdută
și altceva, tărâm
necunoscut, omul,
apăsat de povara lui,
își conștientizează
trupul de furnică.

Sunt eu, printre
mulți alții descriși
sumar prin litere și
cifre, ești tu, acolo
în mulțime, sunt toți
o masă compactată
de talpa rece a unui
nemilos bocanc.

 

Costel  STANCU    

 

Ochiul din palmă

 

1.

 

*** 

Intri în grădină, întinzi mîna după o poamă. 

Pe cer, stelele stau neatinse ca boabele 

în păstăi. Nu eşti tu culegătorul,

îţi strigă paznicul, asmuţind asupră-ţi

negri-i dulăi. Tu doar ai pus în pămînt, 

ai udat. Rodul e al celui ce va veni de 

departe, să-l fure. Tîrziu, cînd întunericul 

e un obraz de copil, mînjit, vara, 

cu mure. Pîndeşti străinul spre a-l întoarce 

din drum. Calul său să-şi piardă potcoavele-n

altă parte. De ce doar prin grădina ta 

poate trece în goana-i, neîndurătoare, dinspre 

viaţă-nspre moarte? Uite-l, se-apropie, 

îl ai în cătare, un glonte i-ar face strădania

de prisos. Dar, stai! Duşmanul tău

nu poartă arme, e neînsoţit şi merge

pe jos. Îl priveşti cu teamă, parcă ai fi vărsat 

sarea pe masă. Noul venit păşeşte, 

liniştit, în grădină. Paznicii îngenunchează, 

dulăii încremenesc. Şi dintr-odată 

se face lumină!

 

2.

 

***

Stau 

într-o cîrciumă

şi beau cu ceasul 

din perete.

El tic, eu tac.

Cucul din ceas mă urmăreşte

cu viclenia lui de abstinent.

Se face noapte.

Unde sunt lăutarii,

i-am dat pe greieri?

Timpul goneşte. Ca o herghelie 

pe care s-a aşezat musca.

Prinde-l tu dacă poţi!

Eu beau cu ceasul din perete.

Cucul se preface indiferent.

Pîndeşte clipa de graţie

cînd o să iasă din ceas

şi o să-mi strecoare, 

(a cîta oară?),

în buzunar, 

oul său.

 

3.

 

***

Stau singur într-o cameră,

ascult ticăitul ceasului. 

Ora e rotundă,

nu pot ieşi din ea.

Cine sînt?

Privesc liniștit cum îi plouă 

pe oamenii din hîrtie. 

Ei sunt veseli, 

dansează, dansează.

Unde e bine, 

dacă nu sub talpa lui Dumnezeu?

Uşa scîrţie.

Cine e dincolo? 

Intră un copil, 

îmi aduce jucăriile sale.

„Joacă-te, mă îndeamnă, poate aşa

îţi vei aminti cine eşti!”

 

Teodor  Constantin  BÂRSAN 

Poetry

 

1.

 

The sky today

 

Is of a deep blue

Prettier than any lapis lazuli ever see 

The green grass on a sunny day

Makes the most precious emerald

Look like cheap painted glass

The clean crystal clear water

Is worth more than any diamond

The air you breath is more precious

Than the colored paper that can make or break

A man

Yet he hoards 

And from his treasure he takes nothing

When he’s dead

His name will be forgotten

Even the worms eating through the rotten flesh

Will forget his name

The once strong fragrance of a musk perfume

Will be fumes of stench filling the grave

The gold and silver that once adorned him

Are tin scrap metal that has no worth

Looted, bought and sold

Carrying nothing but their glitter.

the worms will feast

The earth will close its jaws

Dirt above and dirt beyond

When all its gone

He’s all thats left.

 

2.

 

Cerul astăzi.

 

Este de un albastru profund

Mai drăguț decât orice lapislazuli vreodată

Iarba verde într-o zi cu soare

Face cel mai scump smarald

Arată ca un pahar pictat ieftin

Apa limpede și cristalul curat

Valorează mai mult decât orice diamant

Aerul pe care îl respiri este mai prețios

Decât hârtia colorată care poate face sau rupe

Un bărbat.

Și totuși el strânge

Și din comoara lui nu ia nimic

Când el este mort

Numele lui va fi uitat.

Chiar și viermii care mănâncă prin carnea putredă

Îi vor uita numele.

Mirosul odată puternic al unui parfum de mosc

Va fi fum de duhoare care umple mormântul

Aurul și argintul care l-au împodobit cândva

Sunt fier vechi care nu are valoare

Am pierdut, cumpărat și vândut.

Purtând doar sclipiciul lor.

viermii se vor ospăta

Pământul își va închide fălcile

Murdărie deasupra și pământ dincolo de ea

Când totul va dispărea

El este tot ce a mai rămas.

 

Ștefania  PAVEL

Poezia la 16 ani…

 

1.

 

Viața

 

Poate că viața e o schiță

Ce rămâne mereu neterminată,

Fără umbrele și luminile

Care o fac să pară reală.

Sau poate că viața e o poezie

Și e alegerea ta dacă o lași să curgă liber,

Fără să fie limitată de nevoia

De a se încadra în anumite norme, 

Sau dacă o structurezi în strofe,

Poate mereu cu același început

Din care nu  înveți nimic

Sau pe care îl folosești

Fiindcă ai prea multe de trăit în el.  

E alegerea ta dacă a ta viață rimează cu ceilalți

Sau dacă, pentru ei, 

Pare că nu rimează cu nimic,

Fiindcă o face doar cu tine. 

Sau poate că viața e un vis,

Sau poate e un coșmar,

Poate că viața e artă sau poate că artă

E doar moartea,

Ori poate că nu putem afla

Oricât de mult am încerca

Și ne-am strădui,

Poate că viața

E viață și atât,

Poate că nu poate fi comparată,

Nici înțeleasă,

Sau poate că nici nu trebuie să fie.

 

2.

 

Copacul

 

În fața aprigului vânt

Stă nemișcat copacul meu

Plantat să pară că așa-s si eu,

De neclintit, ca el, 

Nu că mă clatin și destram

La orice adiere.

Am stat o vreme în picioare,

Au trecut pe lângă mine zeci, 

Sau sute chiar,

De fețe

Ce-ar fi trebuit să-mi aparțină mie,

Dar n-am avut forță să le port întreaga ființă, 

Nici măcar s-o car în brațe, 

Căci pe-ai mei umeri se construiau, 

Cu mult prea grele, 

Viața și vina altcuiva

Ca și cum ar fi fost ale mele,

Și m-au slăbit. 

Au trecut pe lângă mine zeci,

Sau sute chiar,

De convoaie funerare

Și ele, toate, numai ale mele, 

Dar n-am avut timp nici să m-apropii

Ca s-arunc o privire 

Sau pe toate,

Cu tot cu mine în ele. 

Și parcă-a fost prea mult „eu”

În mine,

Parcă am greșit când m-am pus 

Pe mine-ntr-un pronume, 

Când m-am pus pe mine în mine, 

Parcă-a fost și prea puțin în același timp,

Dar nu știu cât contează, 

Oricum nimeni nu vede

Decât copacul neclintit

Pe care-l confundă cu mine

Care am plecat deja, 

Fără ca nimeni să știe, 

S-arunc o privire plină de mine

În următorul convoi funerar.

 

Andreea GHICA

Băi…

1.

 

o dată pe săptămână

mi se face frică din senin

pentru că știu că lumea asta mare

o să se sfârșească într-o zi

iar asta mă sperie al naibii de tare

o dată pe săptămână plâng la filme

și mă-ntreb de ce se tot fac filme

pentru oamenii ca mine

adica din ăia care urăsc comediile

și filmele romantice de-ți vine să

dai cu laptopul de toți pereții

sunt pretențioasă la filme

când am văzut Lawrence anyways

mi-a luat doua zile să îmi revin

îmi tot spuneam ce om ce om

e mișto să știi că cineva te iubește

indiferent că vrei să îți începi viața de la zero

o dată pe săptămână

mă uit la flori și zâmbesc

si la cer și la stele și la mașinile care trec seara

prin fața blocului

oamenii sunt peste tot

important e să dai peste cei

făcuți pentru tine

o dată pe săptămână

îmi pun un șir continuu de întrebări

la care mi-e frică să răspund

de asta mă și gândesc la ele

doar o dată pe săptămână

e greu să ignori unele lucruri

dar din când în când

trebuie să mai și trăim.

 

2.

 

m-am gândit o clipă

dar numai o clipă

pe cuvânt

cât de nașpa ar putea să fie

fără geaca aia de piele

care stă toată ziua în cuier

și fără micile ploi care ne prind pe stradă

și fără muzica de la 12 noaptea

și fără magazinele cu haine scumpe

și fără oamenii morocănoși

asta-i viața băi

asta-i viața.

 

Constanța  POPESCU

 

În trenuri albe

 

1.

 

Spectatorul

 

Călătoresc cu ochii legați cu perdeaua de noapte,

locomotiva cunoaște drumul,

un balon colorat în care a pompat:

dorințe și putințe

vise și doruri,

la care se uită mirați copiii.

O călătorie cu biletul plătit până la capăt.

Toți vor spre înainte, cu o grabă inocentă.

Obosim uneori, doar pentru amintirea

dimineților când ne trezeam zâmbind,

ținându-ne de mână,

când odihnește dorul și nostalgia ne mângâie

în taină gândul.

Pași tot mai nesiguri caută un sprijin,

toiagul rupt, de mult pus pe foc…

privesc spre cer, e întuneric,

undeva în zare, clinchet de clopoței

și glasuri de copii, anunță dimineața altui început.

Singuri pe drum, câți mai suntem?

Cât mai sunt, spectator la piesa

cu același sfârșit?

O, Doamne și cât mă chinuiesc, să nu îl uit…

 

2.

 

Dimineață albă 

 

M-am trezit cu o dimineață albă

peste mine.

Mirare, minune, poveste,

dar de la Înaltul să ne spele de păcate.

Lăsați liniștea să ne îmbrace

cu rochia nouă, grațioasă de început.

Apoi, toate vor fi clopote reci

anunțând scenarii cunoscute

din viețile cutreierate de gând,

când îmi era dor, să-mi fie dor de tristețe.

De atunci iau darul acesta alb,

ca pe un bilet la balul

pentru care mă pregătesc

să ajung la timp.

 

3.

 

Un colecționar

 

Pot să spun cum ar fi fost să fie,

dacă ar fi fost.

Nu pot să spun ce nu a fost…

un anotimp colecționar de trepte,

pe care le cobor când urc,

să fiu mai aproape de lut.

Am fost un clopot sfărâmat în mii de acorduri,

luat în fiecare zi cu pulbere de rouă…

chiar așa, vitamina asta,

nu mi-a asfaltat stadionul, unde vorbele

aleargă într-un algoritm cu verbul

pus la masa tăcerii.

Eu, colecționarul de vise,

urc scara cu trepte lipsă

și port în brațe o inimă

care-mi zâmbește…

 

Ioan  VIȘTEA

 

Ha! Ha!

 

O poezie care, cu timpul, a căpătat semnificații mai adînci și mai dramatice decît acum 40 de ani, atunci cînd a fost scrisă.

 

PĂMÎNT

 

Pămînt redat iubirii, prin vremi, de toți ai mei;

Pămînt din fluiere cîntat, din bice sau din goarnă; 

Pămînt cosit de Lună, de șerpi cu clopoței,

și mai scăldat de lacrimi decît din cer cînd toarnă.

 

Pămînt mereu hulit, reamintit, iertat,

și iar bătătorit,cu maiul, în aprige sudalme;

Pămînt ce veșniciei în cel din urmă strat,

curînd mă voi așterne, de mîini risipitoare luat în palme.

 

Pămînt sticlos ca smalțul. Al focului bengal,

pe cît un rîu potrivnic te sfîșie în falii;

Pămînt, cu moartea numai, avut în mod egal,

oricît am fi de buni sau de canalii.

 

Pămînt! Atît! Pămînt, cînd mult prea lesne,

de la-nceput puteai să mă numești cîmpie, mușuroi, morman,

abia acuma îndrăznești, pămîntule, la glezne,

să-mi legi, definitiv, cătușa lanțului uman.













Distribuie:

Locuri de munca difamcom

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro