S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
Puiu JIPA
Jipoeme
1.
cîndva o să-ți dedic
nimicul
(aproape tu)
2.
am timp
apoi un fel de semn
al înterbării
(puiu jipa has changed
his profile picture)
3.
o să fim fericiți
o să ni se taie curentul
apoi minutele
în cele din urmă cuvintele
o să fim fericiți
(tu nimicul tu)
4.
o să fie noapte
o să fie mîine
mai demult departe
hai să nu mai fie
(adineauri)
Mircea DRĂGĂNESCU
Oglinzi de nisip
1.
Am văzut astăzi
o fată frumoasă cu o gleznă frumoasă
cu un tors frumos şi cu un mers unduitor
şi te-am văzut pe tine iubito când
te-am ales mireasă
pentru vecie şi pentru nimeni altcineva…
acum îmi reproşezi privirea
ca şi când trecutul nostru
nu ar exista….
deşi eu sunt acelaşi…
2.
Sfârşit de poezie
Da de ce nu
tu să fii eu
eu să fiu tu
şi nu e greu
când tu spui că eu
aş fi tu iar tu eu
şi-un alizeu
din Dumnezeu
făcu o făptură
din frământătură…
da de ce nu
tu în eu
eu în tu….
3.
Joc
Când sunt răcit
toţi dracii dau năvală
şi râgâie guiţă
şi trupu-mi răscolesc
mă-acoperă sudoarea
cu val de fierbinţeală
şi oasele-mi bătrâne
fragile îmi trosnesc
când sunt bolnav
toţi dracii vin în mine
dansează-o alandală
şi trupu-mi cuceresc
sperând să-mi pângărească
şi pura mea animă
şi drumul către Casa-Ţi
acum să rătăcesc
dar crucea dimineţii
fragilă cum răsare
icoană de răcoare
dă semn Dumnezeiesc
coşmaru-ncet dispare
dulce exorcizare
când crucii dimineţii
îi spun cât o iubesc.
Erica OPREA
Lecția de zbor
1.
Stea polară
Cununa
de oglinzi de pe
tâmplele ei se
transformă, treptat,
în milioane de fragmente
și culori disipate,
neînțelese de un ochi
neobișnuit cu lumina.
Puternicele contraste
de la întâlnirea dintre
lucioasa suprafață
și înneguratele adâncimi
nu sunt pentru orice
drumeț rătăcitor, ci
calea se îngustează
cu fiecare pas. Anevoios
e drumul și urmele
de risipire sunt prezente
la fiecare respirație,
dar gândul prim nu lasă
nordul să se piardă
de sub ochi.
2.
Stagnare
A luat pauză
lumea și toate
formele par trasate
de ei, până și vorbele
ar trebui să intre într-un
anume tipar pentru
a putea fi înghițite
de ceilalți.
Aici, la limita dintre
o tinerețe pierdută
și altceva, tărâm
necunoscut, omul,
apăsat de povara lui,
își conștientizează
trupul de furnică.
Sunt eu, printre
mulți alții descriși
sumar prin litere și
cifre, ești tu, acolo
în mulțime, sunt toți
o masă compactată
de talpa rece a unui
nemilos bocanc.
Costel STANCU
Ochiul din palmă
1.
***
Intri în grădină, întinzi mîna după o poamă.
Pe cer, stelele stau neatinse ca boabele
în păstăi. Nu eşti tu culegătorul,
îţi strigă paznicul, asmuţind asupră-ţi
negri-i dulăi. Tu doar ai pus în pămînt,
ai udat. Rodul e al celui ce va veni de
departe, să-l fure. Tîrziu, cînd întunericul
e un obraz de copil, mînjit, vara,
cu mure. Pîndeşti străinul spre a-l întoarce
din drum. Calul său să-şi piardă potcoavele-n
altă parte. De ce doar prin grădina ta
poate trece în goana-i, neîndurătoare, dinspre
viaţă-nspre moarte? Uite-l, se-apropie,
îl ai în cătare, un glonte i-ar face strădania
de prisos. Dar, stai! Duşmanul tău
nu poartă arme, e neînsoţit şi merge
pe jos. Îl priveşti cu teamă, parcă ai fi vărsat
sarea pe masă. Noul venit păşeşte,
liniştit, în grădină. Paznicii îngenunchează,
dulăii încremenesc. Şi dintr-odată
se face lumină!
2.
***
Stau
într-o cîrciumă
şi beau cu ceasul
din perete.
El tic, eu tac.
Cucul din ceas mă urmăreşte
cu viclenia lui de abstinent.
Se face noapte.
Unde sunt lăutarii,
i-am dat pe greieri?
Timpul goneşte. Ca o herghelie
pe care s-a aşezat musca.
Prinde-l tu dacă poţi!
Eu beau cu ceasul din perete.
Cucul se preface indiferent.
Pîndeşte clipa de graţie
cînd o să iasă din ceas
şi o să-mi strecoare,
(a cîta oară?),
în buzunar,
oul său.
3.
***
Stau singur într-o cameră,
ascult ticăitul ceasului.
Ora e rotundă,
nu pot ieşi din ea.
Cine sînt?
Privesc liniștit cum îi plouă
pe oamenii din hîrtie.
Ei sunt veseli,
dansează, dansează.
Unde e bine,
dacă nu sub talpa lui Dumnezeu?
Uşa scîrţie.
Cine e dincolo?
Intră un copil,
îmi aduce jucăriile sale.
„Joacă-te, mă îndeamnă, poate aşa
îţi vei aminti cine eşti!”
Teodor Constantin BÂRSAN
Poetry
1.
The sky today
Is of a deep blue
Prettier than any lapis lazuli ever see
The green grass on a sunny day
Makes the most precious emerald
Look like cheap painted glass
The clean crystal clear water
Is worth more than any diamond
The air you breath is more precious
Than the colored paper that can make or break
A man
Yet he hoards
And from his treasure he takes nothing
When he’s dead
His name will be forgotten
Even the worms eating through the rotten flesh
Will forget his name
The once strong fragrance of a musk perfume
Will be fumes of stench filling the grave
The gold and silver that once adorned him
Are tin scrap metal that has no worth
Looted, bought and sold
Carrying nothing but their glitter.
the worms will feast
The earth will close its jaws
Dirt above and dirt beyond
When all its gone
He’s all thats left.
2.
Cerul astăzi.
Este de un albastru profund
Mai drăguț decât orice lapislazuli vreodată
Iarba verde într-o zi cu soare
Face cel mai scump smarald
Arată ca un pahar pictat ieftin
Apa limpede și cristalul curat
Valorează mai mult decât orice diamant
Aerul pe care îl respiri este mai prețios
Decât hârtia colorată care poate face sau rupe
Un bărbat.
Și totuși el strânge
Și din comoara lui nu ia nimic
Când el este mort
Numele lui va fi uitat.
Chiar și viermii care mănâncă prin carnea putredă
Îi vor uita numele.
Mirosul odată puternic al unui parfum de mosc
Va fi fum de duhoare care umple mormântul
Aurul și argintul care l-au împodobit cândva
Sunt fier vechi care nu are valoare
Am pierdut, cumpărat și vândut.
Purtând doar sclipiciul lor.
viermii se vor ospăta
Pământul își va închide fălcile
Murdărie deasupra și pământ dincolo de ea
Când totul va dispărea
El este tot ce a mai rămas.
Ștefania PAVEL
Poezia la 16 ani…
1.
Viața
Poate că viața e o schiță
Ce rămâne mereu neterminată,
Fără umbrele și luminile
Care o fac să pară reală.
Sau poate că viața e o poezie
Și e alegerea ta dacă o lași să curgă liber,
Fără să fie limitată de nevoia
De a se încadra în anumite norme,
Sau dacă o structurezi în strofe,
Poate mereu cu același început
Din care nu înveți nimic
Sau pe care îl folosești
Fiindcă ai prea multe de trăit în el.
E alegerea ta dacă a ta viață rimează cu ceilalți
Sau dacă, pentru ei,
Pare că nu rimează cu nimic,
Fiindcă o face doar cu tine.
Sau poate că viața e un vis,
Sau poate e un coșmar,
Poate că viața e artă sau poate că artă
E doar moartea,
Ori poate că nu putem afla
Oricât de mult am încerca
Și ne-am strădui,
Poate că viața
E viață și atât,
Poate că nu poate fi comparată,
Nici înțeleasă,
Sau poate că nici nu trebuie să fie.
2.
Copacul
În fața aprigului vânt
Stă nemișcat copacul meu
Plantat să pară că așa-s si eu,
De neclintit, ca el,
Nu că mă clatin și destram
La orice adiere.
Am stat o vreme în picioare,
Au trecut pe lângă mine zeci,
Sau sute chiar,
De fețe
Ce-ar fi trebuit să-mi aparțină mie,
Dar n-am avut forță să le port întreaga ființă,
Nici măcar s-o car în brațe,
Căci pe-ai mei umeri se construiau,
Cu mult prea grele,
Viața și vina altcuiva
Ca și cum ar fi fost ale mele,
Și m-au slăbit.
Au trecut pe lângă mine zeci,
Sau sute chiar,
De convoaie funerare
Și ele, toate, numai ale mele,
Dar n-am avut timp nici să m-apropii
Ca s-arunc o privire
Sau pe toate,
Cu tot cu mine în ele.
Și parcă-a fost prea mult „eu”
În mine,
Parcă am greșit când m-am pus
Pe mine-ntr-un pronume,
Când m-am pus pe mine în mine,
Parcă-a fost și prea puțin în același timp,
Dar nu știu cât contează,
Oricum nimeni nu vede
Decât copacul neclintit
Pe care-l confundă cu mine
Care am plecat deja,
Fără ca nimeni să știe,
S-arunc o privire plină de mine
În următorul convoi funerar.
Andreea GHICA
Băi…
1.
o dată pe săptămână
mi se face frică din senin
pentru că știu că lumea asta mare
o să se sfârșească într-o zi
iar asta mă sperie al naibii de tare
o dată pe săptămână plâng la filme
și mă-ntreb de ce se tot fac filme
pentru oamenii ca mine
adica din ăia care urăsc comediile
și filmele romantice de-ți vine să
dai cu laptopul de toți pereții
sunt pretențioasă la filme
când am văzut Lawrence anyways
mi-a luat doua zile să îmi revin
îmi tot spuneam ce om ce om
e mișto să știi că cineva te iubește
indiferent că vrei să îți începi viața de la zero
o dată pe săptămână
mă uit la flori și zâmbesc
si la cer și la stele și la mașinile care trec seara
prin fața blocului
oamenii sunt peste tot
important e să dai peste cei
făcuți pentru tine
o dată pe săptămână
îmi pun un șir continuu de întrebări
la care mi-e frică să răspund
de asta mă și gândesc la ele
doar o dată pe săptămână
e greu să ignori unele lucruri
dar din când în când
trebuie să mai și trăim.
2.
m-am gândit o clipă
dar numai o clipă
pe cuvânt
cât de nașpa ar putea să fie
fără geaca aia de piele
care stă toată ziua în cuier
și fără micile ploi care ne prind pe stradă
și fără muzica de la 12 noaptea
și fără magazinele cu haine scumpe
și fără oamenii morocănoși
asta-i viața băi
asta-i viața.
Constanța POPESCU
În trenuri albe
1.
Spectatorul
Călătoresc cu ochii legați cu perdeaua de noapte,
locomotiva cunoaște drumul,
un balon colorat în care a pompat:
dorințe și putințe
vise și doruri,
la care se uită mirați copiii.
O călătorie cu biletul plătit până la capăt.
Toți vor spre înainte, cu o grabă inocentă.
Obosim uneori, doar pentru amintirea
dimineților când ne trezeam zâmbind,
ținându-ne de mână,
când odihnește dorul și nostalgia ne mângâie
în taină gândul.
Pași tot mai nesiguri caută un sprijin,
toiagul rupt, de mult pus pe foc…
privesc spre cer, e întuneric,
undeva în zare, clinchet de clopoței
și glasuri de copii, anunță dimineața altui început.
Singuri pe drum, câți mai suntem?
Cât mai sunt, spectator la piesa
cu același sfârșit?
O, Doamne și cât mă chinuiesc, să nu îl uit…
2.
Dimineață albă
M-am trezit cu o dimineață albă
peste mine.
Mirare, minune, poveste,
dar de la Înaltul să ne spele de păcate.
Lăsați liniștea să ne îmbrace
cu rochia nouă, grațioasă de început.
Apoi, toate vor fi clopote reci
anunțând scenarii cunoscute
din viețile cutreierate de gând,
când îmi era dor, să-mi fie dor de tristețe.
De atunci iau darul acesta alb,
ca pe un bilet la balul
pentru care mă pregătesc
să ajung la timp.
3.
Un colecționar
Pot să spun cum ar fi fost să fie,
dacă ar fi fost.
Nu pot să spun ce nu a fost…
un anotimp colecționar de trepte,
pe care le cobor când urc,
să fiu mai aproape de lut.
Am fost un clopot sfărâmat în mii de acorduri,
luat în fiecare zi cu pulbere de rouă…
chiar așa, vitamina asta,
nu mi-a asfaltat stadionul, unde vorbele
aleargă într-un algoritm cu verbul
pus la masa tăcerii.
Eu, colecționarul de vise,
urc scara cu trepte lipsă
și port în brațe o inimă
care-mi zâmbește…
Ioan VIȘTEA
Ha! Ha!
O poezie care, cu timpul, a căpătat semnificații mai adînci și mai dramatice decît acum 40 de ani, atunci cînd a fost scrisă.
PĂMÎNT
Pămînt redat iubirii, prin vremi, de toți ai mei;
Pămînt din fluiere cîntat, din bice sau din goarnă;
Pămînt cosit de Lună, de șerpi cu clopoței,
și mai scăldat de lacrimi decît din cer cînd toarnă.
Pămînt mereu hulit, reamintit, iertat,
și iar bătătorit,cu maiul, în aprige sudalme;
Pămînt ce veșniciei în cel din urmă strat,
curînd mă voi așterne, de mîini risipitoare luat în palme.
Pămînt sticlos ca smalțul. Al focului bengal,
pe cît un rîu potrivnic te sfîșie în falii;
Pămînt, cu moartea numai, avut în mod egal,
oricît am fi de buni sau de canalii.
Pămînt! Atît! Pămînt, cînd mult prea lesne,
de la-nceput puteai să mă numești cîmpie, mușuroi, morman,
abia acuma îndrăznești, pămîntule, la glezne,
să-mi legi, definitiv, cătușa lanțului uman.
Facebook
WhatsApp
TikTok
