1.
Umbre
Pe cărările mele,
doar umbre,
care m-au abandonat,
cu tristeți arhivate,
strânse în straiele începutului.
Mai aștept,
trenuri ridate,
nevândute încă
la cimitirul elefanților
de oțel topit.
Iubirile se mai țin de mână,
niște postere decolorate,
ca o stare de spirit eșuată,
îmi cotrobăie gândul
și sună dezacordat,
încât ultimii trecători
se gândesc,
de ce nu au roata lor de rezervă,
în visul de doi,
unde iubindu-mă,
ar fi fost eterni.
2.
Fricile
Femeile,
au cele mai mari cearcăne,
în umbra zilelor,
ca într-o eclipsă,
în care negrul e prea mult,
ca în zilele acelea,
din calendarul pământesc,
sau ca sufletul lor,
când se împart toate la doi:
bucurii și tristeți.,
trecut și lipsă viitor…
Când nu mai au zile,
ci doar nopți,
cu frici, neliniști și furtuni la ferestre
și viața se joacă pe o carte,
tot sau anxiarul din vin…
În eclipsa de iubire,
la spitale se tratează alte boli…
poate gripa,
dar nu singurătatea…
3.
Schiță de plan
Contacte imperfecte,
ca un joc de domino.
Mai greșește soarta,
adunând și scăzând
să ajungem la zero.
Drumuri în pantă
curăță durerea.
Neuronii mei secătuiți
și-au retras sinapsele.
În solitudine Dumnezeu desenează
autostrăzi,
pentru arhitecții de vise.
Jocul de-a joaca are un sens tainic,
hrănind copilul din mine,
cu pașii la gradul perfect,
făcând copii
pentru muzeu de antichități,
unde ne așezăm pe rând,
indiferent de planul înalt.
4.
Întoarcerea în rând
Mă doare intrarea oaselor
în lutul care-mi recunoaște amprenta.
Eram acolo din vremea fără amintiri,
sămânță purtată între anotimpuri…
Emoția mea în palma-ți
strălucește și uneori se aprinde,
când știi s-o faci
să-mi lumineze calea.
Deșertăciune și speranță,
cu pași predestinați.
Nu este vis,
este întoarcerea în rând,
când așteptând, topesc o lumânare…
5.
Se cântă rock
Aș vrea să mă cauți uneori,
să mă întrebi dacă mi-e bine,
cum mă prind zorile cu fricile
în gene și gândul năvălind spre tine.
Să mă întrebi de rochia cu volane,
unde ascunsesem grijile, ce de la poartă se vedeau…
de sărbători, să mă întrebi,
dacă mai servesc salata mea de dor,
cu vise garnisită,
dacă am mai primit trandafiri,
fără să fi cerut o îmbrățișare la pachet…
Și să vorbim nimicuri blânde,
ce ne ocupă viața,
să pot trece pragul cu îngăduință
și să rostesc refrenul care mă ține încă vie:
îmi e bine, încă foarte bine…
La radio se cântă Rock…
și nimeni nu ascultă.
Facebook
WhatsApp
TikTok
