DUMINICA DE POEZIE – Constanța POPESCU – Cinci

1.

 

Mai tânără ca zăpada

 

Mi-am dansat prima ninsoare,

pe muzica lui Nat King Col,

îmi spunea că cineva mă iubește,

mă luam la întrecere cu fulgii

grei de așteptare,

mă topeam cu ei,

hrănind pământul sufletului,

eram o altă stare,

desprinsă dintr-un anotimp uitat.

Cuvintele se scriu la fel

doar dragostea nu mai are

litere disponibile,

în marea liniște,

în iarna fără ger

și fără zăpada,

fardul femeilor îndrăgostite,

înnebunite să-și trăiască anotimpul

care le crește pe umeri, și le intră

în carne

și sunt mai tinere cu o ninsoare…

 

 

2.

 

Melodia

 

Hei, mai știi câte dimineți boțite,

aruncam pe cărarea

spre bucuria primară?

Parcă la capăt de drum aruncam

și pantofii cu neliniști

și broboada cu lacrimi,

iar la capăt așezam cu grijă,

în părți inegale, iubire și uitare,

pentru fiecare altfel,

pretenții, neputințe, cu sacii…

Doar melodia aceea se mai cântă uneori

la un radio de nișă…

și eu o fostă nișă…

cred că toți ascultăm uneori

Odă bucuriei

și ni-era tare bine!

 

3.

 

Fricile

 

Femeile au cele mai mari cearcăne,

în umbra zilelor,

ca într-o eclipsă în care

negrul e prea mult,

ca în zilele acelea din calendarul

pământesc,

sau ca sufletul lor când se împart toate

la doi: bucurii și tristeți.,

trecut și lipsă viitor…

Când nu mai au zile, ci doar nopți,

cu frici, neliniști și furtuni la ferstre

și viața se joacă pe o carte, tot sau

anxiarul din vin…

În eclipsa de iubire,

la spitale se tratează alte boli…

poate gripa, dar nu singurătatea…

 

4.

 

Să ne fim

 

Când m-am născut, ursitoarele

au tăcut,

bănuiau că le voi lua la întrebări,

mai târziu.

Așa că am mers pe mâna mea.

Și am căzut și m-am târât,

dar nu m-am oprit, am mers, am alergat,

și am ales mai mereu zborul.

Cu rugăciunea în gene, priveam cerul înserării

și eram zveltă și frumoasă, când mă priveai…

În oglindă îmi vedeam doar firele albe,

cearcănele.

Erau și fricile, insomniile și tăcerea,

ca o pătură grea, sufocantă,

dar ochii?  Ochii ni se iubeau

când ne atingeam privirea

și mă-nălțau, să ne ajungem,

să ne fim

și să ne rămânem,

gând și taină, îmbrățișați…

 

5.

Dublăm rugăciunea

 

Ah, cărților li se usucă învățătura,

chiar dacă zilnic le șterg literele

de nepăsarea unora, de ignorarea

celor mai mulți…

Școli abandonate, biblioteci închise,

Scriitorii cerșetori ai cuvintelor,

cu literele în poală,

rostuiesc adevăruri,

predau iubirea și moartea on-line.

Dricuri întregi de cultură,

se îngroapă la semnul,

unui nu știu cui, de pe soclul  hârtiilor verzi.

Și Dumnezeu, și Tartorul

rămân mirați, de ultimul păcat,

al necunoașterii…

Pentru noi, e  vremea cuvintelor în gând

și atunci, dublăm rugăciunea!