DIN CRONICI DE AZI – Silviu MILOIU – Lenin: de la nobilul ereditar Ulianov la populistul radical marxist (2)

   Dmitri Volkogonov explorează două blocuri doctrinare aparent eratice în raport cu ceea ce cunoaștem despre leninism, dar care au contribuit major la formarea lui Lenin: Neceaev și Bakunin. Praxisul conspiraționist, angajamentul radical în ceea ce privește înlăturarea de la putere a guvernelor ostile și represiunea – mergând până la exterminare – a adversarilor trădează această influență. Dacă pe acest teren biograful rus al lui Lenin este nevoit să recurgă mai degrabă la dovezi indirecte, reproducerea aproape întocmai a îndemnului lui Neceaev „orice ajută revoluția este moral, orice o frânează este imoral și criminal”, în cadrul discursului rostit de Lenin la Congresul al III-lea al Tineretului Comunist din 1919, nu mai lasă loc de interpretări. 

   A explora afinitățile intelectuale ale lui Lenin cu bakuninismul era o temă tabu în perioada sovietică, având în vedere poziția doctrinară a marxismului și a anarhismului promovat de Bakunin considerată a se afla la antipozi. Rivalitatea ideologică dintre cei doi gânditori antisistem nu a fost însă așa de evidentă de la început, după cum distanțarea lui Lenin de ideile profesate de Bakunin s-a realizat abia după maturizarea ideologică a celui dintâi și nici atunci pe de-a-ntregul. Profesorul August H. Nimtz de la University of Minnesota amintește de prima vizită pe care Marx i-a făcut-o lui Bakunin în noiembrie 1864 de la care a plecat cu o impresie pozitivă, pe care nu a ezitat să i-o facă cunoscută companionului său de idei Friedrich Engels. Marx era convins că îl convinsese pe Bakunin să se alăture socialismului și Internaționalei și înregistra aceasta ca pe un mare succes personal. Bakunin s-a implicat, așa cum stabilise cu Marx, în activitatea Internaționalei din Italia, dar spre finele anului 1868 era tot mai evidentă dorința sa de a-și substitui propriul control celui exercitat de Marx și Engels. Aceștia din urmă au reușit, în cele din urmă, să pareze lovitura de floretă a maestrului conspirației care era Bakunin, succes evidențiat de hotărârile Congresului de la Basel al Asociației Internaționale a Muncitorilor din septembrie 1869, de altfel singurul la care această figură consacrată a anarhismului a participat. Ruptura dintre Marx și Bakunin a avut cu siguranță o componentă doctrinară, dar competiția pentru putere în cadrul mișcărilor de stânga a fost catalizatorul separării tot mai evidente, prefigurată de la sfârșitul anului 1869, oficializată abia trei ani mai târziu, după aproape un deceniu de colaborare. În ciuda acestei căsnicii turbulente – dar cât se poate de reale și semnificative – dintre Marx, Engels și Bakunin, Christopher Read consideră că nu pot fi trase concluzii definitive asupra influenței directe a ideologului anarhismului asupra lui Lenin. Cu toate acestea, istoricul britanic detectează în leninism urme evidente ale bakuninismului, precum darwinismul politic, o concepție de tipul Götterdämmerung asupra creației (distrugerea creatoare), primatul luptei politice împotriva statului și a bisericii, nu însă și încurajarea actelor de terorism individual, materie în care Lenin se manifestă de timpuriu ca un discipol fidel al marxismului.

   Piotr Tkacev (1844-1886) a fost un alt teoretician entuziast al revoluției care și-a pus amprenta asupra lui Lenin, în special în ceea ce privește obiectivul de a prelua puterea printr-o lovitură de stat, în scopul instaurării unei dictaturi cu ajutorul unei elite conștiente și strânse în jurul liderului. De altfel, operele sale vor fi recomandate de Lenin tuturor apropiaților ca o lectură obligatorie, istoricii privindu-l pe Tkacev fie ca pe un protobolșevic, fie chiar ca pe primul bolșevic, așa cum o face Albert L. Weeks în monografie pe care i-o dedică.

   Deși scrierile lui Karl Marx și ale principalului marxist rus Gheorghi Plehanov nu au avut de la bun început același impact asupra lui Lenin precum romanul lui Cernîșevski, acesta va fi în final pe deplin cucerit de logosul revoluționar pe care l-a detectat în paginile acestora. Această convertire a început mai cu seamă după scurtul episod de student la Universitatea din Kazan, unde a fost admis prin prisma rezultatelor sale școlare remarcabile și a insistențelor profesorului Fiodor Mihailovici Kerenski, care-l recomandase drept un tânăr „talentat, harnic în toate, punctual și de încredere”. Participarea sa la un protest studențesc, alături de alți aproximativ 130 de colegi, în decembrie 1887, i-a adus prima arestare – de scurtă durată –, dar și exmatricularea, alături de alți doi colegi, de la universitatea la care ajunsese după depășirea atâtor stavile. Aceasta l-a obligat pe Lenin să-și continue pregătirea ca autodidact în gospodăria familiei de la Kokușkino, mai întâi, și de la Alakaevka, în apropiere de Samara, unde familia a achiziționat o casă pitorească cu pridvor și un domeniu de 68 de hectare de pământ de cea mai bună calitate. În acest ambient, în care se putea bucura de plăcerea lecturii la umbra teilor, Lenin a tradus „Manifestul Comunist” în limba rusă și s-a apropiat de cercurile marxiste locale.  

   A citit, totodată, lucrarea fundamentală a lui Karl Marx, „Capitalul”, care l-a transformat într-un discipol al marxismului. Grație insistențelor mamei sale, Lenin a fost în cele din urmă acceptat ca student extern la Universitatea din Sankt Petersburg, unde studiase și fratele său. Deși nu a avut dreptul să participe la cursuri, a absolvit-o în chip strălucit la 8 noiembrie 1891, în anul marii crize din Rusia. În ciuda acestui succes cariera de avocat nu i-a surâs, Lenin fiind mistuit de pasiunea pentru revoluție, așa cum observă Orlando Figes: „Lenin a injectat o doză apreciabilă de politici conspiraționiste rusești într-o dialectică marxistă care, în lipsa acestora, ar fi rămas pasivă imobilizată de dorința de-a aștepta maturizarea revoluției prin dezvoltarea unor condiții obiective, în loc să o provoace prin acțiune politică. Nu marxismul l-a făcut revoluționar pe Lenin, ci Lenin este acela care a făcut ca marxismul să devină revoluționar”.

   Lenin și-a îndeplinit dezideratul de a se stabili în capitala imperială în august 1893, mânat de hotărârea de a reuși să fie admis în cercurile socialiste radicale și de a se face astfel remarcat la scară națională. Aspirația urmărită cu o voință de fier s-a materializat destul de lent, primele sale scrieri fiind lipsite de strălucire. Cea dintâi lucrare mai importantă, intitulată „Cine sunt „prietenii poporului” și cum luptă ei împotriva social-democraților”, care a circulat în cercuri restrânse într-o formă hectografiată, a consemnat desprinderea lui Lenin de curentul populist în care se formase. Prima operă însemnată, după cum observa istoricul britanic Hugh Seton-Watson, a fost „Evoluția capitalismului în Rusia”, pe care a publicat-o în anul 1899 sub pseudonimul V. Ilyin.

   Între timp, s-a constituit și prima formațiune politică social-democrată din Rusia, Uniunea pentru Lupta de Eliberare a Clasei Muncitoare, care l-a numărat pe Lenin printre membrii fondatori, apărută abia în anul 1895 și infiltrată în scurt timp de Ohrana țaristă, ceea ce i-a atras viitorului dictator sovietic și arestarea în luna decembrie a aceluiași an, moment asupra căruia vom reveni.

   Influența lui Gheorghi Plehanov (pe care l-a cunoscut în timpul primei sale vizite în străinătate, în lunile mai-septembrie 1895) s-a dovedit a fi hotărâtoare în perioada aceasta, Lenin fiind pentru o vreme convins să susțină ideile patriarhului marxismului rus privind o revoluție în două etape care să conducă – după parcurgerea etapei capitaliste – la instaurarea socialismului în țara sa. Cu toate acestea, încercările grupării „economiștilor” de a modera voința revoluționară a elementelor proletare din sânul mișcării rusești a fost respinsă de Lenin cu argumentele pe care le asimilase de la Tkacev: doar un partid avangardist, centralizat și disciplinat putea să preia puterea în Rusia, printr-o încordare de forțe împotriva statului țarist. La numai doi de la stabilirea la Sankt Petersburg a suferit o nouă arestare (21 decembrie 1895), fiind ulterior exilat pentru trei ani în Siberia, începând din februarie 1896. Din ultimul an al sec. al XIX-lea Lenin s-a stabilit în străinătate de unde a revenit doar în perioada Revoluției de la 1905, înainte de a descinde din nou 12 ani mai târziu într-un Petrograd din care fusese înlăturat țarismul în aprilie 1917. La Zürich, Lenin a editat, alături de Plehanov și de alți aderenți ai marxismului, ziarul social-democrat „Iskra” („Scânteia”), care va deveni organul de presă cu un impact uriaș abia mult mai târziu, în perioada sovietică. În perioada exilului a redactat și lucrarea, care trădează odată mai mult moștenirea lui Cernîșevski, intitulată „Ce-i de făcut?”, în care pledează pentru o disciplină cazonă a membrilor de partid și în favoarea unei elite care să ghideze evenimentele în favoarea dezideratelor revoluționare social-democrate. „Lupta împotriva poliției politice solicită calități speciale; cere revoluționari de profesie, iar datoria partidului era de a „sprijini fiecare muncitor capabil să devină agitator profesionist, organizator, profesionist, distribuitor de literatură”, scria Lenin în opera sa.

   Profesorul canadian Lars T. Lih discută pe larg lucrarea lui Lenin, pe care o încadrează în contextul celei de-a treia etape de dezvoltare a social-democrației din cadrul Imperiului Rus. Prima perioadă, în optica acestuia, cuprinde deceniul 1884-1894 și este martora „apariției și consolidării teoriei și programului” mișcării social-democrate rusești. Din punct de vedere instituțional partidul se afla într-o fază embrionară, social-democrația având încă puțini adepți care erau împrăștiați în mici nuclee în diaspora și în câteva localități din Rusia. Muncitorii erau aproape absenți din rândurile social-democraților în această etapă. A doua perioadă, mult mai scurtă, de trei-patru ani (1894-1898), este considerată una de o mare vivacitate, în care social-democrația s-a răspândit cu o mare rapiditate (exprimarea lui Lih este „ca o epidemie”) și a antrenat un număr tot mai mare de intelectuali entuziaști care și-au asumat misionarismul activității politice în mijlocul muncitorilor. Tinerii membri ai social-democrației, cu vârste mai mici de 35 de ani, care abia se desprinseseră de firul ombilical al narodnicismului în care primiseră botezul politic, s-au lăsat purtați de valul înflăcărării de moment, dar s-au dovedit nepregătiți pentru munca practică și cei mai mulți au dispărut de pe scena politică în anii următori. Acesta este contextul în care, în primăvara anului 1898, a fost înființat Partidul Muncitoresc Social-Democrat din Rusia (PMSDR), conceput ca instrumentul înlăturării autocrației țariste și al transformării socialiste a Rusiei. Cea de-a treia etapă a început să se manifeste deja în 1897 și s-a afirmat din a doua jumătate a anului 1898. Prin contrast cu cea anterioară, aceasta a fost marcată de fenomene de instabilitate, iar în anumite segmente ale partidului chiar de mici seisme sau de disoluție. În pofida acestor discordanțe mișcarea a crescut – mai haotic, dar nu lipsit de impetuozitate. Partidul a atras noi segmente sociale, îndeosebi din rândurile muncitorilor, dar și al noilor generații de studenți. O schimbare a survenit și în ceea ce privește arhetipul de lider social-democrat dominant, care punea preț doar pe literatura marxistă permisă în mod legal și acționa pentru cadențarea (adversarii vor vorbi chiar de temporizarea) tempoului revoluționar. Mișcarea revoluționară elementară („stikhiinyi” a fost conceptul folosit de Lenin) a muncitorilor și a altor categorii sociale se dezvolta haotic, în absența unei conduceri eficiente capabilă să o canalizeze în mod adecvat, ceea ce l-a determinat pe activistul social-democrat să se despartă de ortodoxismul marxist și să pledeze într-o serie de materiale de la finele sec. al XIX-lea și din primii ani ai sec. al XX-lea, culminând cu „Ce-i de făcut?”, pentru o conducere elitistă exercitată de către o avangardă a proletariatului. Această concepție poate fi deja identificată în perioada Iskra a lui Lenin, de exemplu în scrierea „Proiect de program al partidului nostru”, apărută la sfârșitul anului 1899, în care sublinia necesitatea ca PMSDR să devină „luptătorul de avangardă pentru democrație”. 

   Congresul fondator al PMSDR a avut loc la Minsk, în absența lui Lenin, deportat la acea vreme alături de soția sa Nadejda Krupskaia în Siberia, dar sub atenta supraveghere a Ohranei țariste, care i-a arestat și pe delegații la congres, la scurtă vreme după încheierea reuniunii. Chiar și manifestul acestui congres, relativ moderat, a fost elaborat și a purtat amprenta unei personalități lipsite de un atașament emoțional veritabil față de marxism, Pëtr Struve, care doi ani mai târziu se va înscrie pe o altă traiectorie intelectuală și va deveni cunoscut ca o voce liberală critică a radicalismului rusesc de tip leninist. Între primul și cel de-al doilea congres al partidului, care va fi convocat abia cinci ani mai târziu, o aporie care a devenit element fundamental al diviziunilor din rândul stângii leniniste a privit poziționarea marxiștilor ruși în raport cu opoziția liberală la adresa sistemului țarist. Teoria clasică marxistă – pe care Marx însuși o nuanțase în anumite momente, dar pe care cei mai înfocați marxiști ruși precum Plehanov, amintit mai sus, o respectau ca pe o literă de lege – stabilea că în Rusia, în absența unei clase muncitoare suficient dezvoltate, era necesară o primă revoluție burghezo-democratică, urmând ca trecerea la o societate comunistă să se realizeze abia într-o a doua etapă, când toate condițiile vor fi pregătite în acest sens. Chestiunea nu a fost definitiv tranșată nici la al doilea congres al PMSDR din anul 1903, desfășurat în iulie-august la Bruxelles și apoi la Londra, când s-a solicitat un vot în acest sens. Cunoscut ca un colaborator apropiat al lui Lenin, Iulius Martov (1873–1923) a susținut colaborarea cu liberalismul în vederea răsturnării de la putere a autocrației, în vreme ce Lenin aprecia că în Rusia nu era loc pentru o revoluție burghezo-democratică, puterea urmând a fi preluată de proletariat în alianță cu clasele paupere ale țărănimii. Poziția lui Lenin reiese dintr-o serie de documente pregătitoare ale Congresului al II-lea, precum „Scrisoarea către un tovarăș cu privire la sarcinile noastre organizatorice”, elaborată în anul 1902, dar și din cuvântările și activitatea desfășurată pe întreaga durată a întrunirii. Argumentele sale mergeau în continuarea logicii din lucrarea „Ce-i de făcut?”, constituindu-se într-o pledoarie în favoarea centralismului în conducerea partidului și pentru coordonarea activității formațiunii politice prin intermediul a două centre vitale, Comitetul Central și Organul Central. În cuvântarea cu privire la programul partidului, pe care a pronunțat-o la 22 iulie, Lenin a pronunțat o adevărată diatribă la adresa adversarilor săi din platforma care va fi asociată cu ideile lui Martov, pe care i-a acuzat de „oportunism”. Din punctul său de vedere, partidul trebuia să se constituie în forța conducătoare în lupta proletariatului și, susținut de țărănimea sărăcită, să poarte lupta îndreptată atât împotriva țarismului, cât și a capitalismului. În contrast, Martov și susținătorii săi pledau pentru o formațiune politică care să-și recruteze adepții cu mai mare larghețe și să acționeze pe baze legale. De altfel, fără ca partidul să se scindeze din punct de vedere formal, Martov a rămas un adversar al politicii leniniste începând de la acest congres și a rămas refractar față de calea radicală, alături de adepții săi, și după preluarea puterii de către bolșevici în 1917.

   Pentru a percepe mai bine miza acestei polemici care a creat o fisură profundă în sânul PMSDR trebuie spus că în Rusia funcționau în acel an aproximativ 23 000 de întreprinderi industriale cu doar 2,2 milioane de muncitori, un procent infim raportat la cifra totală a populației imperiale. Până și cei mai îndoctrinați din punct de vedere politic și mai animați de idealuri revoluționare dintre muncitori aveau sentimente oscilante față de activiștii social-democrați – mulți dintre aceștia studenți sau tineri intelectuali – care încercau să tuteleze mișcarea muncitorească, nu de puține ori respingând pretențiile de conducere ale intelighenției pe care o percepeau  ca străină de problemele și preocupările lor.

   În cele din urmă, supuse votului, punctele de vedere opuse ale lui Lenin și Martov au dovedit că se bucură de o susținere aproape egală, 24 de voturi fiind date în favoarea moțiunii radicale propusă de cel dintâi și doar cu patru mai puține concepției moderate a celui din urmă. Prin urmare, Lenin și maximaliștii vor fi ulterior cunoscuți sub numele de bolșevici („majoritari”), iar adepții preluării puterii în două etape menșevici („minoritari”). La scară mai largă, europeană, acum s-a adâncit sciziunea dintre comunism și social-democrație care va continua din acest moment să despartă cele două curente ideologice de extracție marxistă. Pe lângă aceste două curente marxiste separate de viziuni diferite în materie de strategie politică pe eșichierul politic își făcuseră apariția și eserii (socialiștii revoluționari), care pledau pentru un socialism orientat către masele țărănești, pe care le priveau ca pe adevăratele purtătoare ale aspirațiilor revoluționare în Rusia. Formațiunea politică constituită de aceștia a luat naștere în anul 1901 cu membri recrutați din rândurile narodnicilor, mai cu seamă dintre foștii adepți ai grupărilor Zemlia i Volia și Narodnaia Volia, inițiatorul și ideologul său fiind Viktor Mihailovici Cernov (1873–1952). Aceasta era atmosfera în care se găsea Rusia în perioada confruntării militare cu Japonia începută în anul 1904, înfrângerea țaristă oferind ocazia perfectă adversarilor autocrației de a încerca să doboare un adversar intern slăbit de loviturile aplicate de moderna armată niponă constituită în Era Meiji. Flacăra revoluției de la 1905 fusese aprinsă.

 

Silviu MILOIU este un reputat istoric, profesor universitar și, dincolo de toate, absolvent de „Carabellă” târgovișteană…

 

Distribuie:

Locuri de munca difamcom

novarealex1.jpg Valeriana

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro