Filosofii, dintotdeauna, formează acea categorie de oameni ce se ocupă și cu contemplarea lumii și studiul fenomenelor din natură și din viața oamenilor. Ei sunt observatori și în același timp experimentatori în aceasta lume. Având calitatea de iubitori de înțelepciune, ei sunt înclinați să deprindă arta de a trăi în mod frumos viața. Înțelepții, în general, aleg să ducă o viață simplă și cu nimic deosebită de a celorlalți. Cu o atitudine de indiferență față de ideea de a se deosebi de ceilalți, înțeleptul rămâne mereu același, independent față de circumstanțe. Empatizează cu ceilalți, dar poate în egală măsură și să trăiască solitar.
Atunci când propria solitudine le devine oamenilor de nesuportat, aceștia aleg, în esență, să nu fie liberi și să se supună unor oameni mai ticăloși decât ei. Mai mult de atât, ajung să le adopte modelul și devin dependenți de ei în gândire. Filosoful simte întotdeauna un fel de revoltă față de această lume încătușată, în care se simte nefericit. El nu îi judecă pe ceilalți și nici nu simte nevoia să fie iertat de ei.
Venim cu toții în aceasta lume și în aceasta viață, ca si cum venim fiecare de altundeva. Privim de aici și ne uităm spre ceva ce vedem ca și când ar fi mai departe – un fel de scenă mai mare. Și pornim pe un drum mai lung, ca să privim mai de aproape lucrurile ce se află acolo. Vrem sa fim, fiecare dintre noi, cel care aprinde luminile în sala de spectacol, făcând să înceapă reprezentația. Vrem, mai departe, să cunoaștem cum să vedem lucrurile și oamenii, de pe scena luminată bine, acolo unde se petrece piesa. O dată cu fiecare act, de undeva din spate, stăm și aprindem luminile, să vedem până la sfârșit toată piesa.
Preocuparea noastră, de prima dată când venim în această lume, se află îndreptată către ceea ce avem în vedere, ceea ce așteptăm să se petreacă, să se întâmple, să se nască. Privim în fața scenei, așteptând luminile să se aprindă pentru publicul venit din jur, după ce fiecare și-a încheiat treburile de peste zi. Toți se îndreaptă spre scenă, parcă orbecăind, dar la pas, sub lumina lunii. Pășesc, dar parcă adormiți și letargici, cu mișcări ritmice, cu privirile capturate, către lumea aceea, către decorul așternut sub luminile ce se aprind pe rând. Iar la capăt, o lume reînvie și se trezește la viață. E ceasul deșteptător al conștiinței, ce revine, pentru fiecare dintre oamenii aceia, umili sau vanitoși. Cei vanitoși, mânați de orgoliu, cei umili, ca să se supună, fiecare își împinge bolovanul, cu toate eforturile, spre a îl înălța deasupra stâncilor, apoi coborând iar pe pământ, ca să înceapă încă o dată același drum, până în vârful stâncilor.
Acest efort zadarnic e munca pe care o avem de dus, aceeași, mereu, de la capăt, de când începem să trăim, fără a fi conștienți de absurdul și lipsa ei de sens.
Pentru a încheia, îmi doresc sa ofer niște lămuriri. Cine este cel vanitos și cine este cel umil?
Vanitatea e aroganță, suficiență, orgoliu. E în opoziție cu modestia și cu simplitatea. Cel umil arată o atitudine supusa, ascultătoare, smerită. Atitudinea de supunere e tocmai o percepție a celui vanitos asupra politeții pe care i-o arata cel „simplu”, cel care nu e ca el. Pentru acesta, de fapt, politețea pe care o arată e o consecință a respectului, dincolo de disprețul de care e demn vanitosul… Vanitosul e cel ce disprețuiește, cel ce se crede mai presus decât e. Vanitoșii nu s-ar suporta, altfel, pe ei, să vadă că au trăit degeaba. Când cel vanitos se înalță pe el deasupra umanității (căreia îi aparținem fiecare ca membri), el de fapt se exclude pe sine din aceasta. Umil înseamnă și lipsit de „importanță” ori de a-și da importanță. Cineva umil nu înseamnă că e cineva inferior. Cel umil poate să aibă sau nu conștiința valorii sale. Cel ce îmbrățișează întreaga umanitate arată măsura adevăratei valori.
AURA CIOBOTARU este absolventă de Filosofie, la Universitatea București și profesoară la Colegiul Național „Ienăchiță Văcărescu”, din Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
