Ochlocrația (gr. ὀχλοκρατία / okhlokratía) este un termen pe care nu îl auziți aproape niciodată din gura vreunui politician și, ceea ce este poate cu mult mai grav, nici măcar din partea Mass-Media. Sunt sigur că majoritatea politicienilor nici măcar nu au habar de existența acestui termen, deși el se vehiculează încă din Antichitate. Filosofia și teoria politică strigă în pustiu de cel puțin două mii de ani: democrație, atenție la ochlocrație! A nu ști ce înseamnă aceasta este echivalent cu a te ocupa cu medicina, dar să nu ai habar de existența niciunei boli. Politicianul care nu știe care sunt „bolile” curente ale unei orânduiri, ale unei doctrine politice, este precum medicul care ignoră existența bolilor. Riscul este acela că starea de sănătate se amestecă atât de mult cu boala încât nu mai știi să le separi, o simplă gripă poate fi considerată atât de gravă încât necesită o intervenție chirurgicală, iar leucemia se poate interpreta ca o melancolie a corpului, eventual tratabilă cu aspirină. Din păcate, mergând în sensul acestei analogii, exact așa stau lucrurile în politică.
Este bine cunoscut faptul că înalta formă de filosofie la care poate ajunge un om pe perioada vieții este, după Platon, politica. Așadar, suprema formă de exercițiu filosofic este politica. Mai spre zilele noastre, lucrurile s-au schimbat oarecum. Astfel, după părerea lui Derrida, filosoful secolului XXI nu este politicianul, ci juristul. Deplasarea de axă nu este așadar destul de mare. Este nevoie așadar de o rafinare a exercițiului politic/juridic pentru a reuși cu adevărat în acțiunile acestea, altfel nici amatori nu putem fi numiți. Dar cum ajungem la ochlocrație și ce reprezintă ea pentru democrație? Dacă privim lucrurile în același ton medical, atunci putem spune că privită la modul cel mai general cu putință, politica, încă de la nașterea ei, reprezintă un fel de tratament, de soluție care să păstreze cât mai mult timp posibil o stare de echilibru, de armonie socială. Dar această stare nu durează o veșnicie, entropia intervine și la nivel social, tinzând spre dizolvare socio-politică. Atunci se impune reinventarea unui nou „tratament”, adaptat formei care a condus la dezordine.
Dacă privim lucrurile din perspectivă istorică, atunci putem spune că marile jocuri ale echilibrării politico-sociale au suferit trei transformări. Monarhia, la apariția sa încerca să rezolve anumite dezechilibre sociale. Introducând valoarea transcendentă (Dumnezeu care alege regele, papa, leaderul de grup etc.) ca fiind garantul ordonării corecte într-un individ ales (monarhul), face ca acțiunea societății să fie ordonată de această valoare, prin încredere și respect. Dar acest echilibru este tulburat de boala monarhiei – tirania. Un tiran este un monarh care a „trădat” aceste valori care au fost investite în el prin puterea divină și prin recunoașterea acestui fapt de către supuși. Acum supușii încep să erodeze statutul acestei valori, datorită acțiunilor dezordonate, neconforme cu valorile inițial acceptate de societate, și în final ajung să elimine în bloc această formă de conducere. Se încearcă acum o soluționare, o atenuare a „bolii” numite tiranie. Astfel ia naștere cea de-a doua mare formă despre care vorbim: aristocrația. Puterea nu mai este concentrată în mâna unui singur individ care poate să cadă ușor pradă slăbiciunii omenești; acum puterea este dată la mai mulți. La cine, mai exact? La cei merituoși – aristos. Dacă există o „verigă slabă” totuși printre aceștia, ansamblul nu se clatină și se poate ușor corecta dezechilibrul. Dar timpul devine iar un factor care conduce spre adaptarea răului la forța echilibratoare. Roma antică știa foarte bine care sunt riscurile acestei ordonări, dar chiar în cunoștință de cauză s-a prăbușit. Probabil și pentru că nu s-a depus un efort teoretic, de genul „hai sa ne așezăm și să cugetăm în mod serios ce avem de făcut!” Sau poate chiar au făcut acest lucru, dar interesul personal era extrem de puternic și s-a ajuns la concluzia: „decât să aplic această acțiune care cere sacrificii în sistemul aristocratic, mai bine să piară totul!” Boala este acum oligarhia. Micimea distruge – în sânul aristocrației se decupează un segment mic care își dirijează acțiunile în sensuri opuse celorlalți aristocrați sau chiar deviază acțiunea generală spre interese proprii. Cum se poate rezolva această problemă acum? Dacă există riscul ca să cădem mereu spre un individualism rău – sub forma tiranului sau a oligarhului, atunci să introducem un element mai complex, care să echilibreze mult forța individualității. Așa a luat naștere democrația. Puterea aparține demosului – adică cetățeanului. Subliniez, cetățean, după cum vom vedea imediat. Astfel ajungem la un regim care durează de ceva vreme, chiar dacă astăzi democrația nu mai are forma originară, antică. Adică poporul, alcătuit din cetățeni și doar din aceștia, deține forța politică prin acțiunile sale. El devine instanța imanentă, nu transcendentă, care conferă o putere câtorva aleși temporar să acționeze cât mai bine întru bunăstarea tuturor. Dar care este boala democrației? Ochlocrația – puterea gloatei. Dacă până acum dezechilibrul politic era generat de o prea mare forță centripetă, axată pe concentrarea puterii într-un singur individ sau a unui grup de indivizi, acum efectul este invers. Puterea este centrifugată – de la un demos se îndreaptă spre o gloată amorfă. Poporul, ca sumă a cetățenilor, este ceva bine structurat. A deveni cetățean înseamnă să îți câștigi acest drept prin acțiuni meritorii (acțiunea etică nu era inițial un corolar al politicianului sau al cetățeanului). Acum puterea aparține celor mulți, adică unei cantități. Individul nu mai există și nici nu mai contează decât în măsura în care îndeplinește funcția de „x” dintr-o mulțime și doar atât. Priviți la cine dictează astăzi în spațiul politic: o gloată care își alege cantitativist aleșii în mod orbește. Este normal ca acești aleși să fie după chipul hazardat și haotic al gloatei. Așadar, în momentul în care un politician de astăzi îndrăznește să folosească acel cuvânt magic de democrație, el nici nu are habar că sensul acestuia nu mai are niciun fel de corespondent în realitate. Noi nu suntem în plin proces de democratizare – ci în plină ochlocrație. Nu ne îndreptăm spre democrație, ci ne îndepărtam de aceasta pe zi ce trece.
Este votul egal?
Strâns legat de cele prezentate mai sus, prezint un fapt care poate fi considerat drept extrem de subiectiv, dar îndrăznesc să testez dacă această subiectivitate a mea va stârni vreo afinitate electivă. Nu contest faptul că egalitatea dintre oameni există – dar a o extinde la orice și oricând este extrem de nociv. Și cu atât mai mult în politică, acolo unde se bat cu pumnul în piept toți neaveniții care strigă în piața publică cât de frumoasă și perfectă este egalitatea dintre cetățeni. A egaliza fără măsură și orice cu orice ne conduce la haosul – egal, ce este drept – propriu gloatei.
Ultimul vot care m-a surprins iar, precum iarna pe politicieni, adică nepregătit, descumpănit și imobilizat, mi-a arătat totuși o față concretă a ochlocrației. Priveam la un post tv oarecare și urmăream o banală știre. Undeva, în România, se dă o masă câmpenească pentru a bucura sufletele alegătorilor. Sarmaua avea eticheta cutărui partid, paharul de plastic plin cu elixir, la fel de bine etichetat… numai bucurie. Persoana care lua pulsul națiunii cu un microfon și o cameră de filmare s-a oprit în fața a două con-naționale și con-etnice de-ale noastre. Persoanele erau în vârstă – cu siguranță pensionare (sic!). Starea bahică se citea pe chipul lor. „Ce părere aveți despre acest eveniment organizat de partidul X?” – pune această întrebare deșteaptă reporterița școlită, celor două doamne. Pentru a răspunde la această complicată întrebare, cele două selecte ființe se iau în brațe, „de după gât”, având în mâna liberă paharul ridicat și încep să chiuie de fericire și aducând urale unui oarecare leader organizator al bairamului. Acest discurs corporal ajunge la cota maximă în momentul în care încep să danseze, tot ținându-se de gât, iar în momentul în care se desincronizează în pașii de vals, ambele cucoane cad pe spate, în noroi, cu fustele fluturând în vânt. În acel moment am simțit un gol imens în stomac și am realizat că aceste persoane votează. Și încă și mai și: votul meu este egal cu al lor! Oricât de mult sunt pentru supunerea civică, nu mă pot abține să spun, ba chiar să urlu: niciodată și în nicio cea mai bună lume posibilă votul meu nu are cum să fie egal cu al acelor individe! Trăiască ochlocrația!
POMPILIU ALEXANDRU este lector universitar la Universitatea VALAHIA, din Târgoviște, doctor în filosofie și un rafinat artist-fotograf…
Citeşte şi ROMAN FOILETON – A doua față, de Ionuț CRISTACHE
AMERICA LA NOI ACASĂ – Dana NEACȘU
CULTURA ECONOMICĂ – Bogdan CERNAT
CULTURĂ ȘI ISTORIE – Radu STATE
AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ… – Puiu JIPA
CALGARY ÎN DIRECT… – Radu TECUCEANU
CULTURA DE SÂMBĂTĂ: ARGUMENT – Ionuţ CRISTACHE
Facebook
WhatsApp
TikTok
