În amintirea prietenilor mei, NERO (brac german) și BLACHI (maidanez de elită) care au trăit fericiți pe strada LINIȘTEI, la numărul 17…
3. Pe Rollia am cunoscut-o chiar în biroul tatălui ei, mă chemase la un fel de interviu, era directorul cel mare al clinicii universitare, temut de toți, arogant, plin de importanța funcției lui. Am intrat derutat în încăperea cât o aulă de la facultate, domnul gras, cu ciocul alb, bine coafat, roșu la față, m-a privit în treacăt pe sub ochelari și m-a lăsat să aștept lângă biroul lui masiv, plin cu tot felul de chestii sofisticate. Semna niște hârtii, manevra un telefon, lipit de ureche, privea spre monitorul calculatorului deschis și mai trăgea dintr-un trabuc maroniu. Le făcea pe toate, în același timp, eu nu existam încă pentru măria sa.
–Ești doctorul Fiuce? m-a întrebat, după o vreme.
–Da, am răspuns, înțepenit cu pantofii în marginea groasă a covorului.
–Ia loc, mi-a mai spus, ți-am citit referințele, ești lăudat, am aflat că ești foarte bun… Te angajez, laboratorul nostru de analize nu merge așa cum aș vrea eu, am adus aparate noi, unii de pe-acolo nu prea știu să le folosească.
Îi vedeam doar buzele, se mișcau plictisite, cu economie, apoi a intrat Rollia, i-au fluturat pletele blonde pe lângă mine, m-a privit, în treacăt, cu ochii spre obrazul meu. Un parfum discret s-a răspândit în biroul cu respirație de babalâc libidinos. Peste vreo săptămână am început munca, am primit un birou, la etajul șapte al clinicii, m-au dotat cu un robot de ultimă generație, pentru cele mai grele analize de laborator, am studiat zeci de programe de funcționare, am stat până spre miezul nopții mereu, descoperind o lume pe care o visasem adesea, învățasem din cărți despre ea, eram uluit de tehnica nouă, de progresul unei științe abia bănuite de mine. Mi-au mai dat-o și pe Lucky, asistenta personală, cum a zâmbit șeful secției în care lucram, o fată înaltă, frumoasă, mi-a plăcut vocea ei legănată, sunau ca un cântec liniștit vorbele domoale și calde. Într-o după-amiază de vineri a sunat telefonul, eram obosit, zeci de probe trecuseră prin fața ochilor mei, iar eu știam, deja, că viața unor oameni depindea de sentințele mele, îndesate în memoria aparatului luminos de alături, din marginea biroului cu lemn albastru, lăcuit.
–Scump la vedere, doctore, am auzit eu în receptor…
–Cu cine vorbesc? am întrebat, nedumerit.
–Credeam că m-ai recunoscut, dar văd că m-ai uitat… Sunt Rollia, a continuat și a făcut o pauză, Rollia Sally…
Așa a început zodia mea aristocratică. Peste două luni era stabilită data căsătoriei civile, am fost invitat de câteva ori în conacul familiei, la mese simandicoase, învățam grăbit drumul singurătății. Nu-mi place să povestesc despre cei trei ani de soț tânăr și aruncat, adesea, prin ungherele clanului Sally, tatăl, fii și fosta domnișoară.
Sunt astăzi un om liber, îmi fac meseria, sunt lăsat, încă, în biroul meu, iar laboratorul complicat este refugiul de fiecare zi. Ne-am despărțit în liniște, Rollia mă mai sună, am ieșit chiar în oraș, de câteva ori, suntem oameni normali, zice ea adesea, deși nu cred, în întregime, în generozitatea fostei neveste. În casa cu ziduri de cetate n-am mai intrat. De o săptămână, tata-socru nu mai este director, l-au scos la pensie, dar continuă să vină la clinica de boli infecțioase, are cabinetul acolo, e socotit cel mai bun specialist în munca lui.
Uneori, totuși, îmi face bine să-mi amintesc de lumea din care am evadat. La câteva zile după ce m-am stabilit în palatul Sally, într-o dimineață căutam agitat prin sertarele repartizate mie, în dormitorul tinerei familii.
–Ce-ai pierdut? m-a întrebat proaspăta nevastă.
–Ciorapii, am răspuns arțăgos.
–Care ciorapi? a continuat ea, repezită și înțepată.
M-am uitat lung, am aflat că acolo, în regatul de împrumut, ciorapii purtați se aruncă, cele cinci perechi pe care le aveam luaseră deja drumul coșului de gunoi. Am început să calculez cu voce tare, mișcându-mi degetele, într-o socoteală atentă.
–Ce bombăni acolo? s-a aplecat Rollia peste umerii mei.
–Păi, am răspuns, cu leafa mea de doctor stagiar aș putea să-mi cumpăr cam o sută de perechi de ciorapi pe lună, mă gândesc la ce să renunțăm, la țigări, poate și ceva din mâncarea de prânz s-o dăm la o parte…
Am auzit-o cum trântește ușa de la baie, trăgându-și mătasea capodului peste pardoseala lustruită a dormitorului conjugal. Cu războiul ciorapilor au început zilele mele bune în casa uriașă, de pe colina orașului, de la fereastra mea nouă se vedeau turnurile palatului de deasupra capitalei. Un rege împietrit îmi zâmbea în fiecare dimineață.
–Te-ai ajuns, doctore, îmi spunea, în curând o să luăm cina festivă împreună.
–S-o crezi tu, strigam enervat.
–Cum? Ce zici? mă întreba Rollia, sulemenindu-și obrajii în fața toaletei scumpe din dormitor.
–Nimic, nimic… mă grăbeam să răspund, vorbeam cu regele din statuia de pe colină.
Se uita la mine sictirită, auzeam pămătufurile ei fleoșcăindu-i fața și un nor mic de pudră se îndesa în jurul părului blond, proaspăt lustruit.
–Ai o părere foarte bună despre tine, îi ziceam, rânjind din fotoliu.
–Ca întotdeauna, te înșeli, răspundea Rollia.
–Nu cred…
–Bine-ar fi să crezi, mai adăuga ea.
–Vom mai vedea, continuam vesel, iar ea mă săruta pe un singur obraz, ca pe o rudă îndepărtată.
Ce alt răspuns să-i fi dat? O priveam de parcă vorbeam două limbi necunoscute. Simțeam, așa cum am citit pe undeva, că mor de sete și de foame, deci n-am să beau și n-am să mănânc… Nu ieșeam din dormitor, încercam să-i întâlnesc cât mai rar pe membrii familiei în care mă strecurasem pe vârful picioarelor. Socrul meu mă fulgera cu privirile încruntate, ori de câte ori ne loveam umbrele prin catacombele reședinței lăbărțate pe colina din vestul capitalei, mormăia câte ceva, ștergea peretele cu hălcile dolofane de osânză, încercând să ocolească pașii ginerelui său nedorit.
De ce să nu plec? De ce să nu-mi strâng pumnul și să lovesc umbra aceea tristă și suferindă, deformată de oglinda veche, făcând-o să dispară, așa, ca între două ape? De ce să nu-mi așez chipul rătăcit, umplându-l încetul cu încetul de uitare? Ceea ce crezusem că e durere, mi se înfățișa acum altfel, ca un fel de de neîncredere, deși plină de ranchiună, o expresie de animal care simte că-l uiți pe maidanul de la marginea orașului, departe de casă, ca să scapi de el.
–Ție nu ți-ar putea intra nimeni, niciodată, în inimă…
După care mi-a spus o lungă poveste despre felul în care ea, Rollia, s-a dezobișnuit să gândească singură, pentru că toate hotărârile au fost luate de familia amestecată.
–De ce nu mi-ai spus? am întrebat-o, de parcă n-aș fi știut asta de la început.
–Credeam că vezi, a șoptit ea la întâmplare.
În lunile în care trăisem acolo, nu învățasem să viețuiesc laolaltă, roise o grămadă de cunoscuți și de străini prin cotloanele vilei Sally. Nici vorbă, îmi ziceam, să mai fiu primit vreodată în casa lor, așa nevindecat și palid.
–Nu plec din casa mea, a strigat Rollia, furioasă, în ziua în care i-am cerut să ne mutăm în altă parte.
–Te privește, i-am răspuns, eu o să plec oricum…
Și am întins-o fără regrete, într-un început de toamnă, cădeau frunzele prin grădina domeniului imperial, un aer sărat ajungea în casa lor, dinspre oceanul trist și învolburat peste noapte. O simțisem pe Rollia foarte departe de mine, nu știu cine ar fi putut să înțeleagă dacă ceea ce privisem împreună era același lucru pentru amândoi. Pentru că începutul fusese atât de simplu, tot restul s-a oprit surprinzător de greu și plin de amărăciune. M-am supus tăcerii mele din lașitate, știind că de fapt tăcerea aceea o irita, prin nuanța ei de reproș, de căință, de ceva care să semene cu trădarea. Un tărâm interzis se așezase între noi, încetul cu încetul, izolându-ne chiar și amintirile într-o viață lipicioasă, cenușie. Coboram scările în fiecare dimineață, scăpam pe stradă ca dintr-o pușcărie înfășurată de gardurile înalte. Prima imagine, de fiecare dată, era pisica râioasă a doamnei de la taraba cu legume și fructe și, îmi ziceam, e posibil ca aerul trotuarului încărcat cu lăzile ei pline, să fie molipsit de microbii pătrunzători. În colțul străzii era un cort de circ, cu animale ciudate. Trebuie să ne resemnăm, îmi aminteam că spunea tata, când se întorcea de pe ocean, atâta vreme cât ne mai ținem pe picioare. Esto calor, prietenii mei…
Citeşte şi
Constantin VAENI și tableta sa, ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI…
EVENIMENTE ÎN AȘTEPTARE, despre o nouă carte de poezie a scriitorului târgoviștean Vali NIȚU…
Radu STATE și rubrica sa CULTURĂ ȘI ISTORIE…
REVENIRI, interviu cu un filosof american… de Târgoviște…
Pompiliu ALEXANDRU, doctor în filosofie și CULTURA URBANĂ…
Mariana OPREA STATE și ARTIFICII DE LÂNGĂ SERELE CU FLORI…
O rubrică nouă, LECȚIA DE ZBOR, cu o importantă artistă plastică, Ioana PIOARU…
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI, cu Teodor Constantin BÂRSAN…
AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ și marele actor Puiu JIPA…
Cătălina CRISTACHE și PLIMBĂRI BUCUREȘTENE…
Daniel TACHE și rubrica lui de fiecare sâmbătă, CULTURA ONLINE…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE, cu doamna profesoară Mihaela MARIN…
REFLECȚII PEDAGOGICE, cu doamna Alexandra VLADOVICI BÂRSAN…
Cristian Gabriel GROMAN, în dialog cu Președintele SUA, în rubrica sa LONDRA LA PAS…
Facebook
WhatsApp
TikTok
