Înainte de apariţia mijloacelor moderne de divertisment şi a turismului de masă, milioane de cetăţeni occidentali vizitau grădinile zoologice, în care „exponatele” erau minoritățile rasiale, în special populații de culoare. Grădinile zoo umane au fost organizate în țari europene care se considerau civilizate, dar și peste ocean în America. Se estimează ca aceste expoziții au fost vizitate de peste miliard de oameni. Londra a găzduit una din primele grădini zoo de acest fel, la sfârșitul secolul XIX. Aici au fost aduse cu forța familii de africani, care au fost obligați să reconstituie sate tradiționale din Senegal, Niger sau Guineea. Africanii dansau, cântau și trăiau doar pentru amuzamentul europenilor, executând la comandă ceea ce li se cerea, fiind cel mai adesea dezbrăcați complet. Eschimoși, dar și asiatici, au fost luați cu forța din satele lor și aduși în inima Europei. Foarte mulți mureau foarte repede, expuși la boli cu care sistemul lor imunitar nu știa să lupte.
După Anglia, și Franța a deschis, la Paris, o grădina zoo umană, cu populație africană, dar și asiatică. Expoziția a avut un succes răsunător, milioane de oameni venind să-i vadă pe cei închiși în cuști. Proprietarii grădinilor au făcut adevărate afaceri, investind foarte mulți bani în popularizarea acestor distracții rasiste, preluate ulterior de țări ca Belgia, Germania, dar și SUA, În expoziții au fost incluși și indienii, 5 dintre aceștia fiind răpiți expuși și în Europa, unde au murit după numai 1 an.
Toate spectacolele răspundeau stereotipurilor vremii. Cei expuși erau prezentați ca sălbatici, erau dezbrăcați și puși să vâneze animale aflate în captivitate, deși mulți erau agricultori în zonele de baștină. În același mod indienii americani erau prezentați ca sălbatici violenți sau erau obligați să poarte costume pe care europeni le recunoșteau ca fiind tradiționale.
Una dintre poveștile tulburătoare, pe care istoria o reține, este cea a lui Oto Benga, un pigmeu adus cu forța în 1906 în SUA și ținut în captivitate în Bronx. După ce a fost văzut de peste milioane de oameni, Oto este dus înapoi acasă în satul său din Congo. Căutându-şi tribul, acesta descoperă că a fost exterminat în întregime de către soldaţii belgieni. Se căsătoreşte cu o fată dintr-un alt trib, dar în scurt timp aceasta moare din cauza muşcăturii unui şarpe. Oto Benga a fost alungat de către şeful tribului, care considea că acesta atrage forţele răului. Oto a decis astfel să revină în Statele Unite unde este remarcat de alţi oameni de ştiinţă, printre care şi Madison Grant, cel care scrie în 1930 cartea The Passing Of The Great Race, devenită un studiu fundamental pentru Hitler. După ce ajunge din nou într-o grădină zoologică, alături de animale, pentru alţi doi ani, Oto Benga este eliberat şi începe să-şi construiască o nouă viaţă într-un centru de adopţie. Nereuşind să se adapteze, la 32 de ani, s-a sinucis. Povestea sa a devenit una de referință pentru cazurile de abuz rasist.
Grădinile zoologice și-au pierdut atracția după 1940. Nu pentru că europenii sau americani au descoperit drepturile populațiilor exploatate pentru divertisment, ci pentru că apăruse cinematograful, iar occidentalii descoperiseră alt mod de a se distra. Istoria lor rușinoasă este, încă, subiect tabu.
Sursa gabriellagiudici.it – Deep Racism: the Forgotten History of Human Zoos