Privirea mea curge printre șiroaie de apă, scormonește trecut și prezent, oprindu-se tristă în poarta morții… Se naște noaptea în șoapta mea de durere, iubire e numele ei, dar nimeni n-o știe, strigătul meu e mut ca și viața.
22. La câtva timp după discuţia mea cu ambasadorul cel rău, Iulia mi-a povestit că se afla în biroul lui, lucrând împreună pentru o întâlnire culturală sau ceva asemănător, care urma să se întâmple la ambasadă. „A sunat telefonul, mi-a spus Iulia, şi se auzea destul de tare în receptor vocea de dincolo…” Era tatăl Mariei, a înţeles Iulia din ceea ce se auzea, care a strigat minute bune în urechea bătrânului vechi activist. „Devenise stacojiu la faţă, mi-a povestit ea mai departe, să-l chemi imediat pe Radu Aldea şi să-ţi ceri scuze, altfel zbori de acolo direct la pensie…” se auzea în receptor foarte bine, iar domnul cel acru nu părea să aibă vreo reacţie.
La puţin timp m-am întâlnit cu el şi mi-a spus ceva neutru, din care eu am înţeles însă că totul se rezolvase şi mi-am văzut de obligaţiile mele săptămânale. Îl salutam, când se întâmpla să ne întâlnim, dar până la sosirea noului ambasador nu ne-am mai vorbit, practic, niciodată.
În octombrie am început şi anul universitar. Profesorul meu, domnul Albert Vichi, m-a primit în biroul lui de la Sorbona, mi-a făcut un program pentru şase luni, aveam o listă întreagă de cărţi şi articole pe care să le citesc, iar primele texte pentru lucrarea de doctorat trebuiau scrise abia la începutul primăverii. De altfel, multe din lucrările recomandate eu le citisem deja, aveam toate fişele de lectură, nu mi se părea nimic complicat în munca pe care o aşteptam şi o doream în egală măsură. Urma, aşa cum stabilisem cu profesorul meu, să ne vedem vinerea după-amiaza, la două săptămâni, să-i arăt ce citisem şi să discutăm pe baza lecturilor mele.
„Radule, mi-a zis profesorul cu accentul lui aristocratic, am şi o propunere pentru tine. Te-aş întreba dacă poţi conduce două seminarii pe săptămână, la studenţii mei din anul al doilea. Sunt două grupe la care unul dintre asistenţii mei nu poate veni în acest an.” Mi-a mai spus că asistentul lui e plecat pentru un an în Anglia, la o specializare. „Domnule profesor, i-am răspuns imediat, aceasta e o mare onoare pentru mine.” Am stabilit împreună temele şi un proiect de lecturi pentru studenţi. M-am dus cu mare emoţie la primul meu seminar. În grupa de studenţi erau cam 12 tineri, ca şi mine, care mă priveau uşor contrariaţi, ei îl aşteptau pe asistentul cunoscut din anul anterior. Le-am spus câteva cuvinte despre mine, despre locul din care vin şi despre doctoratul pe care îl pregătesc la Sorbona. Am vorbit împreună despre temele propuse pentru seminariile primului semestru. „Propunerile mele, le-am mai spus, sunt legate şi de modul în care aş dori să discutăm. Ceea ce voi învăţaţi din cărţi, despre o lume politică a acestui secol cu totul diferită de aceasta în care trăiţi, eu chiar am cunoscut în viaţa de fiecare zi.”
Le-am văzut figurile uşor nelămurite şi le-am mai spus: „În cursul de filosofie politică contemporană domnul profesor are mai multe teme despre filosofia politică marxistă şi ideologia comunistă, dar şi foarte multe reflecţii asupra vieţii politice din fostele ţări comuniste.” Încercam, de fapt, să le povestesc că o bună parte din tinereţea mea a stat sub acest semn, al comunismului absurd şi intolerant.
Am împărţit temele şi lecturile pentru eseurile personale şi apoi ei m-au invitat la o cafea, undeva în apropierea Sorbonei. „Cum ai ajuns, totuşi – m-a întrebat unul dintre ei – să faci acest doctorat la Sorbona?” Le-am povestit despre cartea scrisă de mine, despre pasiunea mea pentru Alexis de Tocqueville. Au vrut să ştie mai multe despre şcoala făcută de mine în ţară şi am vorbit împreună până târziu, ne-am simţit bine, era evident că trăiam fiecare un alt fel de experienţă, faţă de lumea din care veneam.
I-am scris Mariei în fiecare zi, îi spuneam tot ce mi se întâmplă şi aproape în fiecare sâmbătă ea mă suna la telefonul ambasadei de unde eu transmiteam în ţară sintezele şi documentarul politic săptămânal, pentru care eram angajat. Apoi, la jumătatea lui decembrie, a sosit noul ambasador. Iulia şi Anton m-au luat şi pe mine la prima lor întâlnire cu bătrânul filosof, boier de viţă nobilă, care n-avea nimic din aerul scorţos al diplomaţilor de carieră. „Dumneata ai scris o carte despre Tocqueville? m-a întrebat atunci când Iulia a făcut prezentările. Trebuie să stăm mai mult de vorbă, să ştii că am unele obiecţii la ceea ce am citit… Dar e interesantă cartea voastră…” Eram puţin intimidat, domnul din faţa mea îmi era cunoscut prin cărţile lui, pe care i le citisem, prin distincţia pe care o împrăştia în jurul său, cu un aer ales şi pătrunzător.
Au fost multe zile şi nopţi de discuţii cu bătrânul filosof, era fermecător şi plecam mereu fericit, ca dintr-o sărbătoare de spirit. De la un timp am început chiar să-mi notez într-un caiet dialogurile noastre, idei fastuoase îmi intrau în minte şi aveam mereu sentimentul unei apropieri şi unei învecinări delicate, din care judecata mea ieşea adesea încurcată şi chinuită, dar mereu mai plină de înţelesuri. Îi scriam Mariei, uneori îi povesteam în pagini întregi discuţiile mele cu ambasadorul filosof. Am aflat, mai târziu, că şi tatăl ei citea cu interes unele dintre scrisorile mele, acelea în care nu-i spuneam, cum făceam de obicei, cât de mult o iubesc şi ce dor îmi este de ea.
23. În apropierea Crăciunului, Anton Roman a plecat în ţară, pentru câteva luni. Eu şi Iulia am umblat ore întregi prin zăpezile Parisului, a nins câteva zile fără oprire, într-o sărbătoare care părea să nu se mai termine. „Radule, m-a întrebat Maria la telefon, cu o voce pierdută în îngheţul de afară, nu vii de sărbători acasă?” I-am spus ce mult mi-aş dori să fiu lângă ea, dar ştiam amândoi că nu e posibil.
De Crăciun am fost invitaţi la masa pregătită de soţia domnului ambasador, eram ca acasă la mine şi mirosea a brad şi a zăpadă şi a bunici în apartamentul cald de la etajul al doilea al vilei în care locuiam şi eu. „Bine aţi venit, copii, ne-a întâmpinat soţia ambasadorului, o doamnă a cărei distincţie şi eleganţă veneau de departe, din alt secol şi din altă lume. Erau pe masa împodobită cu ramuri argintii, cârnaţi, tobă, şorici şi mă uitam spre uşă de parcă mă aşteptam să vină, dinspre bucătărie, mama.
Mai târziu bătrânul filosof m-a invitat la o ţigară în biroul lui, în care îşi adusese cărţi vechi, zeci de hârtii şi dosare albastre erau întinse într-o neorânduială plăcută şi mirosea a tutun de pipă, ales şi discret. „Ştiu, mi-a spus el, că eşti şi asistent la Sorbona”… M-a lăsat să-i povestesc despre doctoratul meu, despre seminariile pe care le conduceam. Asculta cu plăcere şi era încântat – aşa mi se părea – de proiectele mele, de provocările unei tinereţi în care îl vedeam că se regăseşte. „Domnule, mi-a zis, observ la dumneata o atenţie stimulatoare. E foarte util să te poţi deschide către ceilalţi. De altfel, totul depinde de drumul fiecăruia spre rădăcina lui proprie, adică spre întreaga familie de spirite din care crezi că faci parte.”
Totul în jurul meu mi se părea atins de un fel de magie a Crăciunului şi a vocii domoale a omului pe care-l citisem, în cărţile lui alese. „Totuşi, am întrebat eu, îţi poţi păstra libertatea interioară, lumea din jur nu încearcă să ţi-o suprime?” A tras adânc din pipa lui şi mi-a răspuns: „Eu am scris de mult, Radule, că omul e răstignit între a fi şi a avea.” I-am spus că ştiu asta… „Între precuvânt şi cuvinte, între clipă şi timp, cum spuneţi dumneavoastră. Chiar v-aş întreba dacă este dialogul interior al omului un preţ plătit după cădere, o formă de penitenţă…”
A stat pe gânduri un timp. „Da… Soluţia nu poate fi decât autenticitatea… Doar sfinţii şi animalele nu se pot rata. Omului îi este hotărât un destin, iar el trebuie să se încadreze pentru a-l umple fără rest.” Am întrebat: „Cum anume, adică pentru a fi pe deplin el însuşi?” M-a aprobat şi mi-a mai spus că peste tot unde există un decalaj între o stare de fapt şi un mănunchi de aspiraţii – neîmpliniri parcă le-a spus – intervalul e ocupat de Utopie. „Cum, am întrebat eu, utopia există în acelaşi timp şi spaţiu cu umanitatea?” Domnul ambasador a insistat: „Da, omul respiră utopie, e o fiinţă însetată de impulsuri.” Eu am crezut că e nevoie de încă o întrebare: „Domnule ambasador, e acelaşi fel de utopie?” Mi-a răspuns că nu, căderea e un fapt definitiv.
Doamna ne-a adus cafea şi prăjituri, se uita cu o duioşie nesârşită la noi, deşi nu ştiu dacă la tinereţea mea sau la graţia soţului ei, care locuia ca un boier adevărat un imperiu de distincţie şi eleganţă. Îmi amintesc că l-am întrebat dacă tinereţea i se pare a fi şi azi intersecţia dintre elan şi iluzie, cum citisem într-o carte a sa mai veche. „Da, cred acelaşi lucru, e vorba de elanul sublim al tinereţii care caută soluţii radicale şi totale, pentru relele din jurul nostru, crezând că le găseşte atacând sursa lor iluzorie.” M-am mirat, cred, întrebând impulsiv: „Răul absolut, vreţi să spuneţi?”
„Poate”, mi-a răspuns. M-a întrebat dacă elanul acesta e de condamnat. Simţisem şi eu, era un fel de experienţă personală, că revolta noastă, în viaţa care ne e dată, trebuie să fie continuă şi necesară. Şi i-am spus… „Dar, Radule, este lumea noastră una de sfinţi?” Am găsit repede, într-o memorie clară a lecturilor mele, răspunsul dintr-o carte citită de curând. „Chiar dumneavoastră vorbiţi despre o teologie a eliberării, care să insufle o viaţă adevărată în ţesuturile lumii din jurul nostru.”
Acum, când îmi amintesc lunga noastră discuţie din noaptea Crăciunului parizian, aş fi vrut – deşi nu se mai poate – să-i spun omului ales din faţa mea că nu e totuna să o duci de pe o zi pe alta înconjurat de o masă amorfă de indivizi, sau să trăieşti într-o lume familiară. Lumea în care ţi se petrece viaţa, îmi spunea el, într-o discuţie de iarnă grea, e într-adevăr mai bogată sau mai săracă în proporţie directă cu capacitatea noastră de a descoperi în jurul nostru bogăţia diferenţelor, aşezată în tot atâtea chipuri ireductibile, care la rândul lor te vor descoperi pe tine ca unic şi de neînlocuit.
Mă uit la pereţii camerei mele de spital, am căderi adânci în disperarea timpului pe care nu ştiu să-l mai măsor, dar pot încă să strig: şi dacă asta nu e o utopie? Acum, aici, e un miros de boală şi o tristeţe fără margine. Şi totuşi, respir aerul acela cu arome de tutun şi cafea bună, în care bătrânul filosof îşi şterge cu migală ochelarii şi mă ascultă răbdător. „Nu credeţi, l-am întrebat eu, că apăsaţi prea mult pe rostul creativ al cuvântului? Ultima dumneavoastră carte, pe care am citit-o de curând, e o imagine a esenţializării absolute.” Mi-a dat dreptate, dar s-a întrebat dacă nu cumva orice abstracţie e însoţită de fapt, de un revers ludic, de o seriozitate amuzată. N-am ştiut ce să răspund, dar l-am mai întrebat de ce spune că libertatea care apare după sârşitul din noi ar fi preţul plătit de natura umană, de fiecare dintre noi. „Pentru că, mi-a spus, acelaşi păcat se repetă mereu de-a lungul istoriei noastre.” Am răspuns: „Poate, domnule ambasador, numai că toate păcatele – până la urmă – se pot reduce la unul singur, acela de a privi existenţa noastră ca o prezenţă desăvârşită.”
Nu părea să fie de acord cu mine şi am continuat tot eu… „Chiar dumneavoastră spuneţi, fabulos, că sufletul divin este abisul salutar care întinde această epidermă creponată şi vă întrebaţi dacă asta vindecă înstrăinările noastre.” A zâmbit, era o noapte rece afară, dar mintea mea se dechidea, singură, în apropiera bărbatului ales, de aproape. „Sigur, a zis, şi ştii şi tu că putem numi aceste înstrăinări: în raport cu Dumnezeu, cu fiinţa lumii şi cu noi înşine.” Aveam sentimentul precis că domnul de lângă mine are vocaţia perfectă a dialogului, că se mişcă firesc între interogaţii nesârşite. Ca şi cum ar fi auzit gândul meu nerostit a continuat: „De altfel, Radule, toată viaţa mea am fost fascinat de jocul enigmatic al întrebărilor şi răspunsurilor, m-a apăsat mereu vorbirea lungă şi discursivă.” L-am întrebat dacă o asemenea practică discursivă, totuşi, nu e în esenţa ei tot dialog.
„Nu-mi dau seama, a spus, de ce ar fi aşa?” Am folosit, iarăşi, un gând din ultima lui carte. „Pentru că, tot dumneavoastră spuneţi, logica şi înţelesul se chestionează şi îşi răspund reciproc… Ceea ce s-a schimbat a fost doar utilitatea comunicării, a adresării… E mai important nu să explici ceva, logic şi reductiv, ci să implici totul, să dezvălui.”
Mi-a dat dreptate. „Da, cred că am scris undeva că noi ar trebui să căutăm împreună ceva, pe care împreună să-l vedem, când şi dacă se va dezvălui.”
Se apropiase dimineaţa, Iulia plecase deja la culcare, când am ajuns în mansarda mea. Fereastra mare din acoperiş era plină de zăpadă, totul era alb în dimineaţa care se strecura printre fulgii de zăpadă. M-am aşezat la biroul meu încărcat de hârtii şi cărţi şi am scris, printr-o memorie exactă şi întreagă, dialogul meu cu bătrânul filosof. La capăt, aşezând ultimul cuvânt, mi-a apărut chipul ei, figura Mariei care părea aproape, acolo, lângă mine şi o lacrimă, una singură, mi s-a aşezat pe obraz.
Facebook
WhatsApp
TikTok
