CULTURA ONLINE – Daniel TACHE: ETERN ȘI FASCINANT, SATUL ROMÂNESC…

Una dintre primele probleme cu care s-a confruntat PCdR (PMR),forţa politică impusă la putere cu tancurile sovietice, dar care se legitima prin misiunea istorică a clasei muncitoare, a fost tocmai fundamentala sa lipsă de reprezentativitate, într-o societatea românească postbelică alcătuită majoritar din ţărani. Conform recensământului din 25 ianuarie 1948, 76,6% din populaţia României locuia la sate. Mai mult, în anul 1950, conform Raportului Tismăneanu, populaţia ocupată în agricultură reprezenta 74,1% din totalul populaţiei ocupate.

Bineînţeles că asemenea considerente nu au împiedicat noua putere politică să-şi continue marşul prin istorie. În Constituţia RPR (1952) se preciza clar, din capul locului: Baza puterii populare în Republica Populară Română este alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, în care rolul conducător aparţine clasei muncitoare (Art. 2). Acelaşi rol i-a fost rezervat muncitorimii şi în Constituţia RSR(1965), în care apar însă şi câteva nuanţe suplimentare: Întreaga putere în Republica Socialistă România aparţine poporului, liber şi stăpân pe soarta sa. Puterea poporului se întemeiază pe alianţa muncitorească – ţărănească. În strânsa unire, clasa muncitoare – clasa conducătoare în societate -, ţărănimea, intelectualitatea, celelalte categorii de oameni ai muncii, fără deosebire de naţionalitate, construiesc orânduirea socialistă, creând condiţiile trecerii la comunism (Art. 2).

Chiar dacă procentul mic al populaţiei ocupate în industrie nu a împiedicat PCdR să preia puterea, partidul s-a îngrijit constant, pentru a-şi consolida poziţia, să sporească numărul celor puţini, dar având misiune istorică. Aşa se face că, în 1989, conform aceluiaşi Raport Tismăneanu, populaţia ocupată în agricultură scăzuse de la 74,1% din totalul populaţiei ocupate (1950), la 27,5%, în timp ce populaţia ocupată în industrie crescuse de la 12 % din totalul populaţiei ocupate (1950), la 38,1%. Rata de creştere a forţei de muncă ocupate în industrie nu a fost însă una constantă. Cea mai substanţială creştere, de peste 20 de procente, s-a produs pe parcursul a doar 20 de ani, între 1960 şi 1980.

Această industrializare forţată a României, cu accent pe dezvoltarea industriei grele, a mers mână în mână cu o accelerare la fel de artificială a procesului de urbanizare. În condiţiile în care migrarea masivă de la sat la oraş nu s-a produs firesc, fiind mai degrabă impusă de contextul socio-economic, decât dorită de acea parte a populaţiei, angajată în acest proces, parte care, de altfel, era insuficient pregătită pentru a se adapta vieţii urbane, dar şi în condiţiile în care oraşul s-a văzut incapabil să asimileze într-un timp foarte scurt un număr mare de nou-veniţi, proaspeţii orăşeni au adus cu ei şi au impus, în lumea citadină, mentalităţi şi practici rurale.

Idealizat adesea în literatură, spaţiu în care Blaga credea că s-a născut veşnicia, satul românesc, asimilând mai degrabă superficial morala creştină, s-a dovedit, de-a lungul secolelor, mult mai sensibil la „gura lumii”. Trăitor al unei istorii zbuciumate şi depinzând adesea de vecinii săi, care, întinzându-i o mână de ajutor în vremuri grele, şi-au imaginat că au dobândit astfel autoritatea morală necesară pentru a-i intra cu bocancii în viaţa personală, ţăranul român nu a prea avut niciodată timp să traseze graniţa exactă dintre public şi privat.Iar lumea, prin ce zice ea, a dobândit astfel statutul de instanţă morală supremă. Ceea ce nu ar fi fost neapărat rău, dacă „gura lumii” ar fi pus în circulaţie valorile unei morale autentice şi dacă aceste valori ar fi fost într-adevăr interiorizate de ţăranul român. Dar nu s-a întâmplat aşa… Una este să faci sau să nu faci ceva pentru că aşa zice lumea şi alta este să faci sau să nu faci ceva pentru că aşa crezi tu (în concordanţă cu valorile unei morale autentice, oricare ar fi aceea) că este bine.

Adăugate acestei mentalităţi, din care s-a născut nevoia proaspeţilor orăşeni de a petrece nesfârşite ore la scara blocului (care a înlocuit, în cadru urban, ieşitul la poartă), practici precum nunţi desfăşurate direct în stradă sau creşterea de animale, de la câini, la găini, gâşte şi chiar porci, în „curtea” blocului, au imprimat oraşelor româneşti, oricum desfigurate de arhitectura „modernistă” a blocurilor comuniste, omniprezentul aspect de mahala.

Interesant este că societatea contemporană, în ansamblul ei, simte tot mai acut nevoia să arunce în aer graniţa dintre public şi privat. Am zice că, măcar în această privinţă, societatea românească este pe deplin pregătită. Oare? Impusă de globalizare, tranziţia la satul planetar se va desfăşura lin, fără incidente prea mari, doar în acele societăţi care dispun de o solidă cultură a proprietăţii particulare, cultură din care îşi vor deriva, firesc, strategia stabilirii noului raport dintre public şi privat. Arzând permanent etapele, motiv pentru care a fost şi va rămâne veşnic nepregătită, lumea românească va fi din nou bulversată de realităţi la care nu va fi pregătită să se adapteze.

Fără a-l contrazice pe Blaga în privinţa veşniciei născute la sat, mă pot întreba totuşi: Care veşnicie? Că dacă setea de mântuire îţi este lecuită de veşnicia iadului, mulţumesc, dar eu voi spune pas…

DANIEL  TACHE  este doctor în filologie, critic și istoric literar, eseist și, mai ales, profesor la Colegiul Național „Constantin  CARABELLA”, din Târgoviște…