UN REGAL DE POEZIE – Octavian SOVIANY

Să nu ne „ferim”de cuvintele adesea ocolite de falsele cronologii contemporane… OCTAVIAN SOVIANY este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi. A fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară etc.  S-a spus că este unul dintre cei mai plini de substanță născocitori de istorii pe care-i avem. Pe lângă poezie, critică literară şi romane, a scris şi piese de teatru, unele dintre ele montate pe scenele din ţară, a tradus din marii clasici ai literaturii universale. Suntem recunoscători pentru că ne-a dat posibilitatea de a le oferi cititorilor noștri, de la  Gazeta Dâmboviței,  la fiecare sfârșit de săptămână, un regal de poezie…

Poezii de azi…

1.

În sala de mese

În câte feluri

poţi înghiţi

o lingură de pilaf?

Cu dragoste cu abjecţie şi

mânie ne-

putincioasă. Cu voraci-

tatea unei particule

de antimaterie.

Aşa cum o celulă bolnavă înghite

celulele sănătoase ale

unui organ.

Aşa cum 

halatele noastre de

sugativă,

precum burţile moi

ale unor animale, ne

înghit dimineaţa

umerii şi

picioarele.

Fălcile noastre

mestecăhăpăieclefăie.

Fălcile noastre

sunt ca piesele unui

mixer electric

care ne

toacă şi ne

amestecă ne

amestecă şi

ne toacă.

Spitalul nouă mănâncă

cu gurile noastre înghite cu

limbile noastre de

culoarea tutunului cu

gâtiţele noastre de cauciuc

ca nişte

uriaşe irigatoare.

Intestinele ne

atârnă ca nişte

tuburi de plastic

trandafirii de sub

pulpana halatelor

străpung 

duşumeaua din

sala de mese,

deversând în ţevile de plumb de la

subsol, în

canalele din berceni.

Noaptea,

atunci când frica

e mai puternică

ascult împreună cu

petre râgâitul

ţevilor

îngropate-n 

perete ca

nişte

tuburi de 

orgă. Sunt

maţele spitalului nouă,

vopsite-n culorea

cafenie a

excrementelor.

Noaptea ele încep

să vibreze,

câteodată

scot sunete ascuţite

de goarnă,

alteori strigă

nume de oameni.

Mâine o să găsim în 

castronul de terci

petice din 

halatele noastre

nu-i aşa petre

o să ne găsim în

castronul de terci

propriile degete. Pe petre

îl doare burta. Geme ca o

femeie la ciclu şi

spune ceva despre gustul

pilafului de la cină.

Pe urmă

adoarme din nou

şi visează că

face cârnaţi.

Mâinile lui învârtesc manivela

unei maşini de tocat

invizibile. Întră în tocătură pâ-

nă la cot. Până la

subţiori. Dinspre patul lui

petre vine miros de

cimbru şi usturoi. Petre

gâfâie. Parcă

ar călări o

femeie /şi ţevile cântă!/ în-

cepe să-şi mestece

propria limbă /şi 

ţevile cântă!/

visând coliere

trandafirii de

cârnaţi

atârnate la gâtul

femeilor din berceni.

Maţele spitalului nouă

chiorăie-n somn

ca şi cum ar cânta

un cântec de leagăn

ca şi cum ar şopti

somn uşor petre

somn uşor leu

somn uşor gioni ne

întâlnim mâine în

sala de mese la

ora pilafului vom

aluneca în halatele noastre

ca în burţile unor a-

nimale, vom privi în

zare paharul de ceai 

prin care

pluteşte o unghie ne

vom duce să urinăm cu

capetele plecate de ruşine şi

scârbă deasupra pisoarului

ne vom pieptăna îndelung 

intestinele moi în

faţa oglinzii de la wc

şi ne vom screme cu

disperare şi vom împin-

ge cu fruntea

prin curtea spitalului nouă

grămăjoare de scârnă.

Petre trage prin somn

câteva pârţuri.

Cu dragoste şi abjecţie şi

mânie neputincioasă

aşteptăm dimineaţa.

Primim

pâine goală şi ceai,

Mestecăm în tăcere

privindu-ne

vârfurile

papucilor.

 

2.

Am încercat

să găsesc

nuanţa exactă a

a oboselii.

Am pictat

un studiu în gri

despre linişte.

Liniştea aia

ca un pat de spital

în care

nu te ţine

nimeni de

mână.

Dar afară e bine.

Circulă trenurile,

tramvaiele.

Apari pe urmă şi tu.

Ţii în mână ceva

care seamănă cu o

clepsidră şi totuşi

nu e clepsidră.

Toate se şterg

ca urma

Carului Mare pe cer

şi ca urma

bărbatului în femeie.

 

3.

Pe scaunul din

faţa mea

te-ai aşezat tu.

Deocamdată

eşti invizibilă.

Îţi simt doar

mirosul.

Căldura

trupului tău

îmi pătrunde

în degete,

iar sub rochia neagră

îţi întrezăresc

sânii şi umerii.

Nişte coline pietroase

pe care

nu creşte nimic.

Nici măcar buruienile.

Marginile paharului mi se par

buzele unei femei,

trecute de treizeci de ani

şi flămânde de dragoste.

Apoi ospătarul

mă anunţă că

e ora închiderii.

Ies din local

şi singurătatea

mă ajunge din urmă.

Poartă pantofii tăi

şi e îmbrăcată

cu hainele tale.

Mă pregătesc

să scriu un poem

scurt şi trist

ca o

masturbare.

 

4.

Încerc să pictez 

harta

trupului tău.

Munţii

sunt coloraţi într-un

cafeniu molcom.

Urmează colinele

galbene

care îmbie la somn.

O să-ţi pictez cu albastru

venele şi arterele,

Cu verde

pădurea ascunsă

în care

noapte de noapte

luna răsare de 

două ori,

iar moartea

are gustul

unui ceai dulce si

fierbinte de soc.

 

Poezii mai de demult…

1.

Ești goală, doar eşarfa unei rime
Îţi înfăşoară mijlocul plăpând.
Încerc să mă apropiu blând de tine,
Dar trupul tău se şi preface-n vânt

Şi pâlpâie deasupra mea eteric
Nu plămădit din carne, ci din duh!
Întind atunci o mână-n întuneric,
Dar mâna mea atinge doar văzduh.

Şi-n ochiul mea se-ntunecă scânteia,
Prin sânge numai bezne se preling,
Căci iarăşi vii, dansând ca Salomeea,
Şi râzi când vezi că nu pot sa te-ating.

Aş vrea să te lipesc de mine toată,
Să-ţi simt vibrând al şoldurilor croi,
Dar gura mea, de patimă muşcată,
Sărută doar distanţa dintre noi.

Şi carnea mea-i ca pusă pe jăratic,
În sânge este iarăşi beznă grea.
Unde te duci mişcându-te molatic?
De ce nu eşti de carne Adda mea?

2.

Fierbinte ţi-e răsuflul, ca o boare,
Şi lacrimi curg pe palidu-ţi obraz .
Noi am sorbit din magica licoare
Îţi aminteşti… pe puntea unui vas.

Ardeau cumplit deasupră-ne Pleiade,
Luceferi negri se-oglindeau în val
Şi sta-ntre noi năluca unei spade,
Excalibur sau, poate, Durandal.

Dar tu erai mai albă ca zăpada,
Iar tinereţea ta era în toi.
Şi-atunci am luat cu mâna dreapta spada,
Să nu mai stea nimica între noi!

Cât de fierbinte-i noaptea fosforee!
De dorul tău tu nici nu vezi cum ard?
Sărută-mă… vreau să te fac femeie,
Nu vreau să te mai duc la riga Marc!

Şi-n zori, când nişte lapte spală bolta,
Primind deja al sângelui botez,
Sunt doar al tău, numai al tău, Isolda,
Copilul meu bălai şi irlandez.

3.

Cu trupul meu pe jumătate mort
Te mai doresc, dar totul e utopic.
Tu eşti pe jumătate un fiord,
Pe jumătate-o floare de la tropic.

Şi-atunci când urlă sevele în noi
Şi numai sunt lumini, sunt numai bezne,
Ţi-aş săruta genunchi amândoi,
Ţi-aş anina brăţări de foc la glezne.

Iar în coliba noastră de licheni,
Purtat pe sus de viscolul acela,
Aş fi precum un pui virgin de ren
Ce prima dată-şi caută femela.

Dar gerul drept în faţă ne lovi,
Nu mai e loc, nici timp de voluptate.
La noapte o să fim ca doi copii
Şi vom purta centuri de castitate.

Dar totuşi vom dormi îmbrăţişaţi,
Trup lângă trup şi cingă lângă cingă,
Precum doi îngeri trişti, dezaripaţi,
Ce-nvaţă-n noaptea asta să se ningă.

4.

Din fiinţa mea să-ţi dau o nouă fiinţă,
Fiindu-mi tu chemare şi imbold,
Îţi fac acum genunchii din dorinţă,
Iar mâine voi ajunge pân’ la şold,

Pe care ţi-l voi face din durere,
Lucrându-l cu migală ghiers cu ghiers,
Dar pântecul va fi ca o tăcere
Ce vine la sfârşitul unui vers.

Pe sâni îşi voi aşterne nişte umbră,
Să-i pot puţin doar eu întrevedea,
Cât despre gât va fi ca o columnă
Însufleţită, ce va fremăta.

Doar chipul va rămâne cel aievea,
Poate mai frământat puţin de dor,
Şi-o să-l aclam, precum aclamă plebea
Când trece imperatorul prin for.

Şi-aşa, călcând cu moartea peste moarte,
Putem să zăbovim până târziu:
Tu nu mai eşti femeie, eşti o carte,
Eu nu mai sunt nimic, eu numai scriu.