Să nu ne „ferim” de cuvintele adesea ocolite de falsele cronologii contemporane… OCTAVIAN SOVIANY este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi. A fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară etc. S-a spus că este unul dintre cei mai plini de substanță născocitori de istorii pe care-i avem. Pe lângă poezie, critică literară şi romane, a scris şi piese de teatru, unele dintre ele montate pe scenele din ţară, a tradus din marii clasici ai literaturii universale. Suntem recunoscători pentru că ne-a dat posibilitatea de a le oferi cititorilor noștri, de la Gazeta Dâmboviței, la fiecare sfârșit de săptămână, un regal de poezie…
Poezii de ieri și de azi
1.
Pe scaunul din
faţa mea
te-ai aşezat tu.
Deocamdată
eşti invizibilă.
Îţi simt doar
mirosul.
Căldura
trupului tău
îmi pătrunde
în degete,
iar sub rochia neagră
îţi întrezăresc
sânii şi umerii.
Nişte coline pietroase
pe care
nu creşte nimic.
Nici măcar buruienile.
Marginile paharului mi se par
buzele unei femei,
trecute de treizeci de ani
şi flămânde de dragoste.
Apoi ospătarul
mă anunţă că
e ora închiderii.
Ies din local
şi singurătatea
mă ajunge din urmă.
Poartă pantofii tăi
şi e îmbrăcată
cu hainele tale.
Mă pregătesc
să scriu un poem
scurt şi trist
ca o
masturbare.
2.
După ce ne iubim
trupul tău
pare în întuneric
o uriaşă clepsidră.
Fiecare
picătură de sânge
e un fir de
nisip.
Pustiul se-ntinde
de la răsărit la apus
şi de la miazănoapte
la miazăzi,
Moartea
umblă pe acoperiş
ca o
pisică persană-n
călduri.
3.
Tu eşti oglinda
în care mă văd
mai bun,
mai frumos,
mai puternic.
Mi-ai şters
cutele de pe frunte.
Mi-ai îndreptat
colţurile buzelor
care atârnau de o vreme
în jos.
Semăn acum
cu fotografia mea de copil.
Iar cuvintele mele acum
se rostesc singure
ca şi cum ar ploua
într-un ochi liniştit de pădure
prin care
oamenii trec foarte rar
şi numai în
vârful picioarelor.
4.
În seara asta eşti tristă
ca o ţară cu
lacuri şi cu păduri
nestrăbătute de
oameni.
Visezi
că faci dragoste
cu un nor,
iar vântul îţi
ridică puţin
poalele rochiei.
Sângele meu
vine spre tine
ca un strigăt
de raţă sălbatică.
5.
Stăm la masă toţi trei.
Tu, eu,
iar între noi – timpul,
ca un factor
poştal obosit.
El ne aduce
întunericul seara
şi dimineaţa lumina.
Acum scoate
din geanta lui veche
fotografiile noastre
din copilărie,
le mototoleşte
şi le
aruncă în foc
bombănind că
numai cenușa
rămâne la fel
și peste
o sută de ani.