Să nu ne „ferim”de cuvintele adesea ocolite de falsele cronologii contemporane… OCTAVIAN SOVIANY este unul dintre marii scriitori ai literaturii de azi. A fost tradus în franceză, engleză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, polonă, slovenă, bulgară etc. S-a spus că este unul dintre cei mai plini de substanță născocitori de istorii pe care-i avem. Pe lângă poezie, critică literară şi romane, a scris şi piese de teatru, unele dintre ele montate pe scenele din ţară, a tradus din marii clasici ai literaturii universale. Suntem recunoscători pentru că ne-a dat posibilitatea de a le oferi cititorilor noștri, de la Gazeta Dâmboviței, la fiecare sfârșit de săptămână, un regal de poezie…
Poezii de azi…
1.
Îmi privesc
urmele
cuvintelor pe hârtie
ca şi cum aş privi
bijuteriile
unei bătrâne.
Unele dintre ele
au forma
fulgilor de zăpadă.
Dar cele mai multe
nu mai au nicio formă.
Pădurea e tot mai rară.
Stau pe o
buturugă
cu capul în mâini.
Aici se auzeau altădată
glasurile copiilor:
Lia
care s-a măritat
cu şeful de gară,
Peter
care a murit tânăr
într-o clinică din Germania,
Radu
pe care l-a doborât
cancerul la stomac,
Dora are acum
o fermă modestă
în statul american
Illinois.
Şi fetiţa acea
cu buză de iepure
îmbrăcată totdeauna
în alb
care apărea uneori
din senin
şi nu ştia nimeni
nici cum o cheamă
nici a cui e.
Pădurea e
tot mai rară.
Şi deasupra
se rotesc
cercuri negre de ciori.
Doamne,
ce perete subţire
mă mai desparte de moarte.
3.
S-a făcut
din nou dimineaţă.
Parcă am bea
dintr-o singură ceaşcă
aceeaşi cafea
de o mie de ani.
Este linişte.
Se aud doar trosnind
duşumele.
Se aude doar torsul
unei pisici nevăzute
pe care o ţii pe genunchi.
Astăzi eşti
puţin tristă.
Mi se pare că semeni
cu un peisaj din Laponia.
4.
După ce au plecat
toţi musafirii
şi perdelele
au fost trase,
ce bine e
să fii iarbă
şi să scoţi capul
încetişor
din pământ
bucuros
că stelele
sunt fiecare
la locul ei,
aşa cum fuseseră
şi înainte.
Tu eşti oglinda
în care mă văd
mai bun,
mai frumos,
mai puternic.
Poezii mai de demult…
1.
Un trist periplu undeva la Curte
– Confetti-n păr ca la serbări galante –
Trasau în aer degetele curbe
De fum verzui în seri halucinante
Un sânge fad cocea în capilare
Se scorojeau deasupra firmamente
Poeţi imperbi clamau catilinare
Afund din subterane decadente
Cu ochi ca nişte pete de ţiţei
Mocnea la geam o spaimă fosforoasă
Femeia-n brun avea pe trupul ei
Albastre continente de angoasă
Iscată din penelul lui Degas
Ea profeţea cu gura maculată
Şi-ntregul ei plictis tremoliza
Bemolii fumuriu ca-ntr-o sonată
Cu mâini de fosfor despletite-n vânt
Ea trebuia să fie şi să ardă
Ca un drapel în bernă fluturând
La fiece fereastră de mansardă
Şi lenea ei de-a fi stârnea ninsori
Se despletea-n volute somnolente
Zvârlind nepăsătoare-n dansatori
Cu armonii şi flore transcendente
Cu fiecare licăr se năştea
O gâtuită muzică de gală
Ca o mireasă-n doliu dănţuia
Femeia-n brun prin camera ovală
Subtile fumegaţii cu alcool
Suiau atunci pieziş dintre pahare
Şi-a fost un trist festin într-un subsol
Poeţi imberbi clamau catilinare
Ştiu pivniţe adânci unde băum
Ştiu tainiţe prin urbea depravată
Ne ies în faţă litere de scrum
Trec coapse de poetă blestemată
Spre cuiburi profanate de asfalt
Unde îşi fac subpământene veacul
Femei cu şold de platină înalt
Şi păr adormitor ca basamacul
Regatele de fiere s-au surpat
Plutim prin metatimpi şi metaspaţii
De parcă-n muzici crude de sabat
S-ar îmbrăca în bube împăraţii
Scandând cântări cu notele-n dezmăţ
Tropare ce alunecă zălude
Ne-om aminti de veştedul răsfăţ
De umerii mireselor pierdute
Ce-n putrede fundacuri au dansat
Şi ne-au iubit cu gura lor amară
Iar burgul pare-un clopot scufundat
În cer adânc sub stea demoniacă
Sclipea o stea de mare pe umăru-i stingher
Genunchii-n maculare iluminau metalic
Iar chipu-i ca-n efigii se dezghioca din fier
Părând amfitrioana ospăţului tantalic
Ca într-o scenă bufă şi tristă de harem
Ciocnindu-şi de tacâmuri inelul cu rubine
Femeia de la masă ne îndemna să bem
Dintr-o fiolă neagră iluzii clandestine
De sub egreta-i spelbă privindu-ne morbid
Ne vântura prin oase frigidele-i climate
Matroana cu un deget de staniu poleit
Habotnica putană cu ţâţele pudrate
Şi ca-n oglinzi toride în vinul maculat
Ce ni-l turna din şipuri femeia cilibie
Vedeam păpuşi hilare cu sexul lor trucat
Cu sângele lor nobil bolnav de leucemie
Ca încropind prin colţuri lumini de parastas
Păleau reverberaţii de stele şi redute
Iar laviţele scunde pe care noi am mas
Ne-au radiat în fibre femei contrafăcute
Şi au căzut de-a dura paharele în gol
Fetide ploi de aur ne ciuruiră sternul
Apoi amfitrioana în blană de sobol
Ne-a sărutat pe buze şi ne-a promis infernul
S-a dus la dracu toată elocinţa
Iar sunetele pier ca-ntr-un abis
Poetul braţ la braţ cu neputinţa
La ora asta umblă prin paris
Ca doi apaşi cu creştetele ninse
Şi buzele strâmbate-n chip şi fel
Ei cântă ca armatele învinse
Un cântec melancolic de bordel
Ce spune depre viaţă că e tristă
Şi picură de fiere şi venin
Frumos ca o studentă maoistă
Şi negru ca pădurea din katyn
Să dea la dracu toată elocinţa
Pierind apoi de propriul său ecou
Poetul braţ la braţ cu neputinţa
La ora asta cântă în metrou
Cu ochi apoşi şi înrăiţi de câine
Un cîine răpciugos şi fumuriu
Şi ce adună astăzi pradă mâine
Pe-o pâine şi o sticlă de rachiu
Facebook
WhatsApp
TikTok
