În Gazeta Dâmboviței, un alt regal de poezie cu ȘERBAN FOARȚĂ… Este unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române, unul dintre cei mai importanţi poeţi din România. Trăieşte – de o viață – la Timişoara, unde scrie, traduce, pictează şi cântă la pian. „Este fermecător şi imprevizibil, spumos şi rafinat, cult şi casant în judecăţi. Poezia lui e marcată de amprenta ludicului, de o formidabilă asociativitate a cuvintelor şi a imaginilor.”
Tălmăciri
1.
Rainer Maria Rilke
CÂNTECUL SINUCIGAŞULUI
Aşadar încă o clipită;
funia e veşnica-mi ispită, –
ei mi-o taie.
Deunăzi eram gata şi deja
un pic de veşnicie-mi şi mijea
în măruntaie.
Ei mi-au întins o lingură,
o lingură de viaţă; dar, şi-n comă,
eu nu mai vreau nici una singură
căci nu-mi provoacă decât vomă
şi-o vărs… Eu ştiu că viaţa-i lină
şi bună,-ncât nu ai de ce te plânge,
că lumea e o oală plină, –
dar o-nţeleg cu capul, fără să-mi intre-n sânge.
Pe-alţii-i hrăneşte; pentru ăi ca mine
e toxică… Pricepeţi că-s şi biete
făpturi ce-o scuipă. Un mileniu şi mai bine
m-aş tot supune unei stricte diete.
2.
Rainer Maria Rilke
GLASUL UNUI FRATE CĂLUGĂR TÂNĂR
Mă scurg ca printre degete
un prund.
În mine-ncep să nu mai pregete,
cu toatele deodată, nu pe rând,
atâtea simţuri, – fiecare dornic
de altceva; parcă mă umflu şi mă dor
mai toate-n mine, însă mai statornic
adâncul inimii…
Aş vrea să mor.
Vreau să fiu singur, – ca să pot da curs impulsului
acestuia… În lung şi-n larg,
o groază mă cutreieră. Bătaia pulsului
mă face-a crede că,-n bucăţi, mă sparg.
3.
Rainer Maria Rilke
CÂNTECUL ORFANEI
Sunt un nimic şi-am să rămân nimic.
Să fiu fiinţă, regnu-mi e prea mic;
dar, şi crescând, voi fi tot o umilă
făptură… Mame, taţi, fie-vă milă!
Cine m-ar lua în grijă, oare?
M-au secerat ’nainte să fiu pâine.
E prea devreme, astăzi, să-i fiu folositoare
cuiva, şi prea târziu e mâine.
Nu ies din inu-acestei prea vechi rochii:
pare a-i fi eternă pânza;
cred că vedea-mă-vor şi ochii
lui Dumnezeu din ceruri, tot într-însa.
Averea-mi e acest lung păr,
podoabă făr’
de-nsemnătate, – dragă cândva unui iubit.
Acum, de nimeni nu mai e iubit.
Poezii mai de demult…
1.
CHIAR
[Dlui Paul Cernat, – et pour cause]
Ieşit din hău, –
cu gândul la Lenore,
corbul lui Poe
îngaimă „Nevermore!”.
Tradus de Mallarmé, –
în „Jamais plus!” o ţine
acesta (ceea ce
e tot atât de bine).
La Luchi,
pasărea ciudată
croncăne,-n sumbre buchii,
refrenul „Niciodată!”.
În tălmăcirea lui Dan Botta
(pe care-am recitit-o ieri),
marota
(aceleiaşi) e „Nicăieri!”.
Corbii poetului Tradem
trec, ah, pe sus,
dar n-au, dacă-i vedem,
nimic de spus.
Gata să nù zică
nimic – nici cobia
ce stă pe pavilionul de muzică,-n
Bacovia.
Corbul cel din „De iarnă”
(de-acelaşi) e mai clar,
când norii-ncep să cearnă,
silaba lui e „Chiar!”.
– Chiar aşa?
– Chiar!
2.
SONET
Cum cei ce pe coşciugele toscane,
soţ şi soţie, într-o rână-mi stau
ca la ospăţul din ajun, şi au
surâsul echivoc al unor stane
ceramice, prin care par că dau
de înţeles, întinşi ca pe divane,
că aşteptările de-apoi sunt vane
şi că nemoartea e chiar asta…
Sau
ca Pedro şi Inés, în decubit,
cu mâinile pe piept şi talpă-n talpă,
pentru ca,-n ziua zvonului subit
al surlei (celei ce va fi părut
urechii cestorlalţi o larmă calpă),
ei doi să se ridice-ntru sărut!
Facebook
WhatsApp
TikTok
