În Gazeta Dâmboviței, un alt regal de poezie cu ȘERBAN FOARȚĂ… Este unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române, unul dintre cei mai importanţi poeţi din România. Trăieşte – de o viață – la Timişoara, unde scrie, traduce, pictează şi cântă la pian. „Este fermecător şi imprevizibil, spumos şi rafinat, cult şi casant în judecăţi. Poezia lui e marcată de amprenta ludicului, de o formidabilă asociativitate a cuvintelor şi a imaginilor.”
Poezii de azi
1.
BE HAPPY !
Nu-i de ajuns să fii catâr,
s-aibi lame,-n gură, de satâr
pentru-a muşca un burger triplu
în matinalul tău periplu
pe la Mc Donald’s, – cu salam
în el, ca-n sânul lui Avram,
şi cu felii de castraveţi
muraţi ce-aduc (dacă aveţi
imaginaţie) cu brotacii
care orăcăie, săracii,
când incisivii,-n gura plină,
se fac cuţit de ghilotină;
şi dă-i şi morfole, şi-mbucă
mezelu-odată cu brotacu’, –
şi lasă eleganţa dracu’,
pen’că şi-aşa e cam pe ducă…
Evită, deci, să-ţi dea ghes ţepii
bunei purtări… Prin (pre)istorii
s-o fi-auzind câte-un I’m sorry;
azi, însă, nu se mai… Be happy !
Tălmăciri
1.
MISIVĂ VECHE: DESPRE CIREŞE, ÎN APRILIE…
Timişoara, 10 aprilie 2004
Stimate domnule Radu Cosaşu,
Vă dedicasem, iniţial, o „rimelare” (pe care o anexez acestor rânduri), în calitatea dumneavoastră de cunoscător indubitabil al versurilor lui J.-B. Clément, puse pe muzică de un Renard (?!) şi interpretate, între alţii, superlativ, de Yves Montand, — a cărui moarte voi fi „intuit”-o, înainte să se dea de ştire, când, la Paris, într-un bistro, s-a auzit, la radio, Les feuilles mortes…
Nu despre asta, însă, este vorba, dar despre faptul că, azi-dimineaţă, m-am gândit să tălmăcesc ad-hoc („ad-hoc”-ul însemnând domnia voastră) Le Temps des Cerises, — căci li se-apropie vremea.
Am impresia că traducerea nu este foarte cantabilă, — ca una ce respectă parţial, nu pe de-a-ntregul, silabele originalului francez (având, în plus, vreo câteva Auftakt-uri). Ca să-i verific cantabilitatea, mi-ar trebui o partitură, — datorită căreia, având-o, i-aş fi ţinut mai bine şi… contabilitatea!
Tot ce vă rog, e să fiţi indulgent.
Cu cele mai bune gânduri,
Şerban Foarţă
LE TEMPS DES CERISES
sau
♫ ♪ ♪ ♫ ♪ ♫ ♪ ♫ ♪ ♫
Domnului Radu Cosaşu,
vecin de foaie
şi de clavecin
Au dat cireşele în copt;
se mai coc, încă,
până prin luna iunie,-n 8,
când se mănâncă;
iar ele cântă, cât mai pot,
pe dâmburi:
„Mâncaţi optimile, cu tot
cu sâmburi!”
J.-B. Clément VREMEA CIREŞELOR
Când iarăşi cânta-vom, ca azi, Cireşarul,
Iar privighetoarea şi mierla cea rea
Fi-vor în sărbătoare,
Îndrăgostiţii s-or umple de soare
Şi inima,-n fete, s-o face mai grea…
Când iarăşi cânta-vom, ca azi, Cireşarul,
Cu noi o să cânte şi mierla cea rea.
Nù ţine, însă, prea mult Cireşarul,
Când doi câte doi rup din crengi, visători,
Cireaşa – pereche
Cercelului roşu de prins la ureche
Şi rozei cu lacrimi de sânge, în zori…
Nù ţine, însă, prea mult Cireşarul,
Când ne-alegem cercei, de prin crengi, visători.
Când şi pentru voi va veni Cireşarul,
Dacă vă temeţi cumva de alean,
Nu umblaţi după fete!
Ci eu, fără teamă de ele, – de sete
De dragoste fi-voi cuprins, an de an…
Când şi pentru voi va veni Cireşarul,
Veţi suferi de acelaşi alean.
Drag o să-mi fie, mereu, Cireşarul
Din zilele căruia,-n inimă, am
O rană adâncă,
Din partea Ursitei, – ce-mi sângeră încă
Şi nù e, s-o vindece, nici un balsam…
Drag o să-mi fie, mereu, Cireşarul
Din zilele căruia-i rana ce-o am.
2.
ROBERT DESNOS, HOMARUL (trad. Ş. F.)
Homar, sultan al mării,
Homar albastru, roşu,
Ce-noţi, în apa mării,
Invèrs, ca tot stacoju’.
Fakir al stâncăriei,
Fără de boarfe, – ci
Onoare-a băcăniei
şi Prinţ al Foarfecii.
2.
GEORGES PEREC (după VICTOR HUGO): BOOZ AŢIPIT
Booz, după atâta corvoadă cucăia:
Gata cu munca-n, rodnic, ogorul său cu grâu;
Îşi făcu patu-n caldu-i cotlon şi slobod frâu
Somnului său, ăl fără păcat, acum îi da.
Purta ani mulţi în cârcă şi grija unor mari
Moşii, dar bogăţia nu l-a făcut injust;
În moara lui cu apă – niciun nămol cu gust
Sălciu, şi niciun Diavol în casa-i cu muri tari.
Cu părul alb ca albia,-n april, a unui râu,
La snopii lui niciunul din jur nu jinduia;
Flămândului, bogatul Booz îi da să ia
Din grâul său mai falnic, mai nobil ca alt grâu.
Booz doar drumul oblu-l urma, în albul strai
Al inului şi-oricărui străin sau ins din jur
Lăsa să-i curgă grâul, în baniţă, prin ciur,
Iar lui Booz tot omu-i ura cât mai lung trai.
Dacă Booz, cumătrul, dacă ăst ghiuj Booz
Băga,-n hazna, mult aur, da-n dar şi la vasal;
Îl adorau mai straşnic, fiind mai patriarhal,
Ca p’un Apollo, idol cioplit în marmur roz.
Aidoma-i la coamă c-un fluviu augural,
Booz intrând în Pururi din Timpul nost’ mobil,
Tăciuni îi ard şi scapăr în irisul copil:
Un ochi caduc s’avântă întru Inaugural.
Booz, la ora nopţii,-i cu capu,-n grâu, p’un sac,
Lângă un grui salinic părând a fi un mur,
3 poporăni, în umbra-i, aduc a corp obscur;
Or, snoava asta-i dintr-un timp dus, tot mai opac.
Dayan trona, ca rigă, în tribul lu-Abraham,
Al cărui sol (Titanii-i ştiau al său tumult)
Va fi avut într-însul, putrid, mult humus, – mult
Pângărind, vai, Sionul cu mâlul său infam.
Aidoma lui Iacob şi cum Iuditha,-n vis,
Booz, în timpul nopţii, zăcu sub un hăţiş,
Când o divină poartă albastră,-n chip făţiş,
S-a fost crăpat, lâsându-i, printr-însa, un lung vis
Cu tâlc, să vadă: iată, Booz văzu un pom
Cu rădăcina-n propriu-i buric, urcând, în slăvi;
Cu sângiuri roşii,-n ramuri, în chipul unor lăvi;
Un crai, cânta jos, vârfu-i fiind al unui om,
Om sfânt, murind. – Or, dânsul, ca toţi bătrânii vani,
Şi-a zis că „Cin’ să-mi facă ăst dar, când nu am fiu,
Nici soaţă n-am, căci văduv am hotărât să fiu
La douăj’d-ani, în urmă cu 3 × dooj’d-ani.
Ah, amândoi un singur trup drăgăstos am fost,
Ci soaţa-şi lăsă patul nupţial, dormind, azi, sus;
Dar am rămas un cuplu chiar dacă,-n Rai, s-a dus:
O moartă jună, şì un moş fără plozi, nici rost.
Odraslă lăstări-va din trupu-mi! Cin’ ar fi
Jurat? Şi, ca mâini, iată, Booz va s-aibă prunc!
Dar cum, în aurora dintâi să mai m-arunc,
Când nopţii-i spui adio doar când afară-i zi?
Bătrân, ai, însă, brumă în păr, ca,-n crăci, un pin.
Ştiu tot ponosul vârstii, pogor în asfinţit;
Cum aş sorbi, din clarul pârăului sfinţit
Cu har sfânt, ca juncanul, – doar spin fi’nd, şi suspin?”.
Iubirii, ca şi nopţii, aşa-i grăia Booz
Ofrandă dându-i Ălui din slavă propriu-i psalm;
O şti, când o mlădiţă îi dă, bătrânul palm?
Booz nu ştia, însă, că, lâng-al său siloz,
Îl adăsta o jună, Ruth, fată din Moab.
Ci Ruth şi-alungi lângă ăl vârstnic, dosu-i nud
Aidoma cu-o rază astrală cătră Sud
Când auru-aurorii-i dă fiori unui nabab.
Booz nu ştia încă nimic; nici juna Ruth:
„O fi vrând Domnul nostru să fac un lucru sfânt?”.
Olm bun propaga vâscul viridifiant; un vânt,
Kamshinul, prin Galgala, sufla întru sărut.
O, zboru-obscurităţii, nupţial, magnific, vast!
Nu palpita într-însul, incognito, un pur
Întraripat, – căci, iată, un fâlfâit azur
Vibra în toiul nopţii, ca fiorul ăl mai cast?
Răsuflu,-n somn, al ălui dormind şi-acum în grâu
Rima,-n târziul nopţii, cu-al apii şopot surd;
La spartul lunii august, când oi, prin văi, mai sburd,
Alb, crinu-i încă tânăr şi proaspăt lâng-un râu.
Booz culcat sta încă; iar Ruth, în taina sa –
Numai surâs; văzduhul, că-i sur s-ar cam fi zis;
O largă-ngăduinţă-izvora din Paradis,
Jivina a cu coamă şi păr şarg s-adăpa.
Doar somn în Ur, doar tihnă-n bătrânul Ganaith,
În vânăt, Orionu,-n slăvi, pâlpâia din nou;
Clar, în atâta umbră, şi ascuţit, Crai-Nou
Mai lumina în zona d’Apus… Şi a grăit,
În gându-i, Ruth a noastră: „În cursu-ţi austral,
O, tu, plugar din slavă supus lui Adonai,
Brăzdarul, auritu-ţi brăzdar, l-abandonai
Doar ca să-ţi aduni pârga din câmpul tău astral”.
Poezii mai de demult…
1.
ÎNDREPTAR PRACTIC DE CHICIOLOGIE
Lumea se-mparte,
dragă Lygia,-n
câh şi gigea;
lui câh poţi să-i mai spui
şi pfui
(sau naşpa,
că-i rugos ca raşpa),
pe când lui gigea,
numai gigea
(în caz că n-o
să-i spui mişto).
Gigea
e numele tău, Lygia,
pentru că vine din Quo vadis
(pe care maică-ta-l citea,
la ea,-n
Agigea),
iar pfui sau naşpa-i crema Gladys;
cu care fetele
nu-şi mai fac ghetele,
după cum nici cu pink
sau cu-alb de zinc.
Ne-nvaţă şi religia
că îngeraşu-i gigea,
iar diavolul e pfui
(din vina lui), –
de-aceea, dacă-i spui:
„Eşti pfui, eşti pfui, eşti pfui!”,
el pleacă; iar aicea,
în Valea Plângerii,
rămâne doar ce-i gigea,
adică îngerii.
2.
PARANTEZĂ
Când pas de deux ajunge pas du tout,
când e pierdut şi ultimul atu,
când inima ţi-e-n solzi ca un tatu, –
de maică-ta mă rog, de taică-tu,
să-ţi spună cât de dragă mi-ai fost tu!
3.
PARANTEZĂ
Absenţa ei făcându-te un ciung, –
imaginea-i îmbrăţişeaz-o strâns,
fără ca, totuşi, să te strâmbi de plâns,
cu pleoapele,-ndeseară şi-ndelung!
Facebook
WhatsApp
TikTok
