ULTIMA PĂLĂRIE – Dorin TUDORAN – Două…

1.O, țară tristă, plină de omor!

Iată o informație culeasă de pe blogul lui Liviu Antonesei: „Imnologul la care se referea d-l Dorin Tudoran, autorul Odei închinate Elenei Udrea a fost întrebat, probabil la cerere, să lămurească omu’ lucrurile, de realizatoarea unei emisiunii TV dacă își menține aceleași opinii. Răspunsul a fost ceva în genul „evident, numai că lumea nu a înțeles sensul declarației de dragoste”, în realitate fiind ceva, la alegere, ironie-satiră-bășcălie-pamflet. Tâmpită lumea asta!”

Dacă episodul relatat este real, nu-mi rămâne decât să spun că, în mod cert, și versurile următoare au constituit la vremea lor o ironie copleșitoare la adresa proletcultismului, nu o înrolare în batalioanele lui de avangardă:

„Trece-o noapte și mai trece-o zi,

Se ascute lupta între clase,

Iar chiaburii se arat-a a fi

Elemente tot mai dușmănoase.

 

Astea le vedem noi — dar chiaburii

Văd în față negre văgăuni

Și în ochii lor văpaia urii

Răscolește blestemați tăciuni.”

Cum tot ironice vor fi fost, dacă nu cumva chiar pamflete de-un curaj nebun, și versurile închinate cuplului Elena și Nicolae Ceaușescu de alde Corneliu Vadim Tudor sau imnurile publicistice ale atâtor altora, prinși în insectarul lui Virgil Ierunca Antologia rușinii. Desfătați-vă, fie și cu selecția unui singur an, 1989, parcurgând o Revistă a Presei întocmită de Sorin Șerb pentru Europa liberă (Radio Europa Liberă România © 2019 RFE/RL, Inc. Toate drepturile rezervate) AICI. Voi relua texte publicate în 2012 (Gândirea mitocană și Moș Ion Roată și coerența) spre a vă ajuta să înțelegeți că domnul Teodor Baconschi este unul din cei mai neînțeleși intelectuali publici ai României, un om ale cărui cuvinte sunt mai întotdeauna răstălmăcite în chip grosolan.

Desen – ⒸAlex Dimitrov

 

Evident, nu mai încape nicio îndoială că poemul Acest bărbat este o izbîndă, publicat de Ion Gheorghe în revista Contemporanul la sfârșitul lunii ianuarie 1989, a fost un act de un curaj sinucigaș. Totuși, poetul scăpa cu viață, ca prin minune, și avea să publice, după decembrie 1989, un poem fluviu (două pagini de revistă) în România Mare, poem care nu era, cum greșit am înțeles noi – un bocet pentru cel ucis și un blestem la adresa celor care l-au curățat pe Nicolae Ceaușescu – ci o critică extrem de dură la adresa fostului dictator. Pentru a nu rămâne niște tâmpiți până la sfârșitul veacurilor, propun să revizuim și alte lucruri, cum ar fi un vers al lui Bacovia:

„O, țară tristă, plină de omor!”

 

2.Moș Ion Roată și coerența

 

   Iată și textul promis. Ar putea face parte dintr-un serial fără sfârșit intitulat Tristomontaj, căci nu e un motiv de veselie să vezi oameni care, după ce calcă în gropi, continuă să o tot dea cotită, doar-doar ceilalți o vor vedea dreaptă. Să fie chiar un efort supraomenesc să spui „Regret, am evaluat greșit un om/o situație. I se poate întâmpla oricui…”?

 

I se reproşează Pieţei (în cazul de faţă, manifestanţii din Bucureşti şi alte locuri ale ţării) lipsa de coerenţă: nu are agendă, nu-şi formulează limpede obiectivele, nu acţionează coordonat şi întotdeauna paşnic etc. Adevărat, dar nu surprinzător. De foarte puţine ori coerenţa este calitatea manifestaţiilor de stradă. Rareori lipsesc violenţele din asemenea împrejurări. Eclectismul mesajelor aduse în stradă nu produce armonie, ci, deseori, cacofonie. Piaţa este imprevizibilă, uşor de infiltrat, lesne de provocat şi la îndemână de criticat.

Ce putem spune despre Palat (în cazul de faţă, de la Preşedinţie la Guvern)? S-a dovedit el mai coerent decât Piaţa? A fost vocea lui mai armonioasă decât vocea Pieţei? Nu prea. Şi dacă Pieţei nu-i poţi impune să fie coerentă, Palatul trebuie să fie astfel, altfel se trezeşte în crize pe care nu le mai poate administra. E cuprins de panică — deşi tinde să bagatelizeze situaţia – şi se trezeşte recurgând la forţă. Uneori la forţa declaraţiilor stupide, alteori la forţă fizică, deseori – la amândouă.

Sunt şi nu sunt surprins de vocea unui manifestant violent, care prin ce strigă şi ce vrea să spargă – de la vitrină la cap de jandarm – mă face să nu înţeleg ce are în comun cu mesajul unui protest eficient şi paşnic. Ştiu, însă, că rareori manifestaţii de felul celor ce au loc în România pot să semene, ca două picături de apă, cu demonstraţiile de virtuozitate oferite de primadone ale vreunei Şcoli de Dans şi Bune Maniere.

Nu surprins, ci uluit rămân văzând pârghii ale Palatului – de la la persoane la instituţii – acţionând mai incoerent decât elemente ale Pieţei. Se pleacă de la inadecvare, se ajunge la aroganţă şi se sfârşeşte în declaraţii aberante.

Criza, în general, a fost comentată de un purtător de cuvânt al Palatului cu citate din Søren Kierkegaard. Lucru ştiut, imensa majoritate a parlamentarilor români poartă în buzunare ediţii din Kant, cei mai mulţi membri ai guvernului ascultă pe rupte Schoenberg, iar la Preşedinţie s-a terminat cu lecturile de grup din Levantul trădătorului Cărtărescu şi s-a trecut la un respiro, lecturi mai uşurele – James Joyce, Michael Oakeshott şi Ernest Gellner.

Din atâta cultură – generală şi politică – se ajunge la un sentiment de superioritate „aristocratică” faţă de „viermi”, „mahala” şi „pegră”. În sfârşit, auzim că există o legătură directă între românul care protestează şi mesajele de instigare pe care i le pasează din Chişinău, cea mai influentă capitală politică a lumii, Vladimir Voronin, cel mai puternic lider politic al planetei. Noroc de înţelepciunea celuilalt Vladimir, cel din Celula de Gândire Strategică de la Cotroceni. Aşa că, preşedintele Băsescu îi ameninţă pe manifestanţi cu “poporul” (român, presupun), drept urmare, toţi demonstranţii importaţi din Burkina Faso s-au cărat pe la casele lor din Cuţarida, Dămăroaia, Ferentari şi Pantelimon.

Cea mai sclipitoare probă de coerenţă dată în aceste zile de Palat şi, implicit, cel mai articulat mesaj trimis Pieţei a fost lanţul ipostazelor în care s-a voluntarizat, dar a şi fost împins, domnul Teodor Baconschi.

Desen –ⒸDION

 

Palatul l-a desemnat să fie negociatorul cu Societatea Civilă (citeşte „cu Piaţa”), considerându-l probabil drept Marele Comunicator tocmai pe cel care, printr-o postare cel puţin neinspirată pe blogul personal, a reuşit să-i antagonizeze şi mai profund pe cei ieşiţi în stradă. După unii – mai târziu decât era nevoie, după alţii – mai nedrept nici că se putea, premierul l-a revocat pe ministrul de Externe pe când acesta din urmă stătea pe scaunul României în negocieri la Bruxelles. Ieşit de la întâlnirea cu Preşedintele, domnul Baconschi declara că se simte încărcat cu energie pozitivă şi că domnul Băsescu nu i-a reproşat nimic. Iată cum a fost transformat domnul Baconschi într-un fel de Moş Ion Roată – acolo unde a scuipat premierul, a pupat preşedintele. Dar iată citatul exact:

„- Dar cu ruşinea ce mi-a făcut, cum rămâne, măria-ta ?

–Cu ruşinea, iaca aşa rămâne, moş Ioane, zise Cuza-vodă, sărutându-l pe un obraz şi pe altul, în faţa mulţimii adunate acolo. Du-te şi spune sătenilor dumitale, moş Ioane, că, pe unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat domnitorul ţării şi ţi-a şters ruşinea.”

Cum Cuza-vodă i-a dat lui Moş Ion şi „două fişicuri de napoleoni în mână”, nu-ţi rămâne să mai spui decât: Săraca Piaţă, şi ea care credea că taman ea era Moş Ion cu un scuipat cât roata pe obraz. Cam asta se întâmplă când aleşii românilor în loc să recitească Ion Creangă, nu prizează decât de la Kierkegaard în sus.”

(CERTOCRAȚIA, 25 ianuarie, 2012)

 

Dorin  TUDORAN este un important poet, eseist, publicist și dizident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să preluăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…).