ortooxacell kiss2022.gif Flax

TÂRGOVIȘTENI ÎN SUFLET ȘI ÎN GÂND – Iuliana RICH – Singurul lucru constant în viață este schimbarea

Autoarea cărții „Bend, Not Break” („Îndoaie-te, dar nu te rupe”), Ping Fu, născută în ajunul Revoluției Culturale din China, avea numai opt ani când a fost smulsă din brațele părinților și a trebuit să aibă grijă de sine și de sora sa. Timp de 10 ani au locuit în niște dormitoare insalubre și au fost abuzate de Gărzile roșii. Forțată să se exileze în Statele Unite, Ping Fu a reușit să devină fondatoarea și CEO a companiei 3D digital reality solution, Geomagic. Prietenă cu soții Obama, Ping Fu scrie: „Cred că oamenii cu adevărat mari au curajul să își admită trecutul, iar o mare națiune trebuie să aibă curajul să își consemneze istoria. Puterea rezilienței este în noi toți, în trup și suflet”. 

Când am postat pentru prima dată pe grupul nostru de suflet că suntem târgovișteni din 10 țări, pe care ne leagă dragostea de orașul natal sau de adopție, reacțiile au fost împărțite. Experiența fiecăruia – am subliniat eu – este diferită. Nu cred că ne-am născut vreunul cu scopul clar de a pleca din țară, iar motivele sunt foarte variate. Dragostea și căsătoria, serviciul, oportunitățile, reîntregirea familiei, sau chiar turismul transformat în aventura trăitului în străinătate… 

Nici acomodarea nu este „floare la ureche”. Impedimentele sunt numeroase: limba, echivalarea studiilor, ritualurile de zi cu zi, cultura, mâncarea, tradițiile, clima… „The comfort zone” a dispărut. În cele mai multe cazuri, părinții, alte rude sau prietenii nu sunt cu noi. Viața printre străini devine grea. Glamour-ul se transformă în realitate. Și-atunci, nu ar fi mai bine să rămânem acasă? Mai ales dacă ești tipul de persoană care stai în banca ta, pentru că toți anii de comunism te-au învățat să îți fie frică și de umbra ta. 

Bunicul meu, preotul Mincu Constantin, fusese torturat și omorât la Canal în 1952, la numai 44 de ani, pentru simplul motiv că votase cu liberalii. În același timp, mama și surorile și frații dânsei au fost dați afară din școli și – ca familie -, au fost declarați „chiaburi”. Mama mea mereu cita: „Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie”. Așa că mi-am văzut de carte. La numai doi ani de la revoluție am aflat că relațiile interumane se construiau pe nisipuri mișcătoare. Colegul meu securist din Protocolul Combinatului m-a prevenit că domnul Rich (viitorul meu soț, directorul  de decizie al celei mai mari companii private de oțel din Țara Galilor, pe care îl cunoscusem la un simpozion organizat de PHARE la Poiana Brașov), e spion internațional. Așa se proceda. Instaurarea fricii era un afrodisiac pentru cei aflați la putere. După ce am devenit traducător autorizat de Ministerul Culturii mi-am dat demisia de la COST și  am  plecat cu o viză de studii la Universitatea din Cardiff. La scurt timp, m-am căsătorit. După 13 ani de engleză și un an și jumătate de profesorat la liceul „Ienăchiță Văcărescu”, respectiv  „Carabella”, mi-aduc aminte cum m-a luat pe nepregătite dialectul Cockney al chelnerului de la restaurantul „Savoy” în Londra. Soțul a râs. El știa că dialectul din East End London (și Essex) este ceva mai ciudat. Așa că am învățat „din mers”. Știu că o experiență lingvistică similară au avut și cei care au emigrat în Quebec (unii dintre ei sunt cu noi în grupul de Târgovișteni în suflet și în gând). Franceza se pronunță diferit în Quebec. Adaptarea nu este însă condiționată numai de limbă.  Ca o paranteză, locuim lângă Cardiff, în Țara Galilor, unde am descoperit că unii nu respectă reguli gramaticale simple, precum cea a verbelor neregulate. Nativii pe care îi educăm în școli folosesc expresii de genul: „I seed that” sau „My dad learned me” și chiar „My mum buyed me”. Adaptarea este bruscă și neiertătoare pentru că, odată ce ai ales calea, nu te mai poți întoarce. 

Spaniolii din Cardiff sau Bristol se plâng de lipsa felurilor de mâncare favorite, precum tortilla española sau paella, gătite de mama, acasă. Aceasta nu este însă singura diferență. Dacă sarmalele se pot „confecționa” cu frunze de varză de la micile supermarketuri poloneze sau, mai nou, se pot degusta la micile restaurante românești care au început să răsară în Cardiff, iar smântâna poate fi înlocuită (vorba spaniolului: más o menos) cu soured cream de la supermarketurile britanice, alte substituții nu sunt la fel de simple. Ritualuri precum reuniunile de multe persoane de gen latin, mesele de bun venit cu preparate din belșug (chiar dacă se știe că nu se vor consuma toate), sunt doar motive pentru a fi împreună cu cei dragi. Nu înseamnă că în alte țări (în care ne-am stabilit) familiile nu serbează împreună zilele festive! Înseamnă că noi, românii, folosim aceste ocazii pentru a fi noi înșine, cu toată încărcătura de suflet și emoțională cu care am emigrat în țara de adopție. Adaptarea la nou nu înseamnă că ștergem cu buretele memoria colectivă a identității noastre. Pentru a ne simți „acasă” căutăm să ne păstrăm tradițiile, dar și să ne integrăm. 

Este mai greu, desigur, pentru părinții noștri. Mama era profesoară și avea casă in „buricul târgului” (cum se spune popular), în spatele Primăriei. De aceea, când a venit să mă viziteze la mine acasă în Țara Galilor, s-a cam speriat. Nu cunoștea vecinii, nu vorbea limba, „alimentara”, ca și alte magazine, nu erau „next door” și nici școlile nu erau aproape. Tot ce îi era familiar dispăruse. În schimb, lângă noi se afla o pădure ca aceea din „Albă ca zăpada”, unde copacii erau noduroși și curbați, unde iedera se cățăra ca și cum nu mai avea altă scăpare, rădăcinile plecau în sus, iar cărările se pierdeau unele intr-altele… Mama a decis: „Casa ta, Iuliana, este casa pădurii”. Chiar și obișnuința de a locui ca o „townie” (o tipă de la oraș) era pentru mine ceva tipic târgoviștean. Opusul meu, soțului îi plac spațiile întinse, ideal lângă oraș. 

Credința este un alt element al identității noastre. Cea mai apropiată biserică ortodoxă românească se află undeva la periferia Cardiff-ului, într-o clădire de împrumut de la o biserică grecească (la rândul ei luată cu chirie), unde nu se bate toaca. Am prietene care se simt „acasă” acolo, dar eu prefer bisericile Târgoviștei și mânăstirile Dealu și Sinaia. Acolo pot să fiu eu însămi. 

Prestigiul limbii? Altă provocare, pentru că engleza și spaniola sunt cele mai vorbite limbi după mandarin și hindi. Engleza este vorbită aproape peste tot ca limbă de afaceri, iar spaniola, în 22 de țări, de către 760 de milioane de locuitori. Am fost întrebată în repetate rânduri, de alți  români pe care i-am cunoscut în străinătate,  cum este posibil, după atâția ani, să vorbesc așa de bine românește. Răspunsul meu a fost întotdeauna același, citând o veche istorioară spusă de mama (și, probabil, inspirată de poveștile unui cărturar român): pe vremea când fiii de boieri plecau la Paris să-nvețe „la gât cravatei cum să-i facă nod”, se întorceau apoi acasă și nu mai vorbeau- vezi dragă Doamne- românește. Când unul dintre ei s-a întors la moșie, i-a întrebat pe servitori, „Que’est ce que c’est?”, arătând cu degetul spre diferite acareturi. La un moment dat a călcat pe o greblă, care l-a lovit în nas. Fără ezitare, în toiul durerii, boierașul  a exclamat: „Fir-ai a dracu’ de greblă!” Așa e cu limba română, cum putem s-o uităm?

Cum rămâne atunci cu frica de sistem? Aici este nevoie de o metamorfoză.,,Trebuie să te lepezi de mentalitatea ta românească”, spunea soțul meu. După ani și ani de practică, am învățat să gândesc „outside the box”. Integrarea vine apoi de la sine, pentru că arunci mlădițe precum sălciile care străjuiau odinioară Lacul din Parcul Chindiei. Și tot precum în analogia cu salcia, te îndoi, dar nu te rupi, pentru că descoperi în tine o reziliență nebănuită. Curiozitatea de a învăța, tenacitatea de a avea o viață mai bună, dorința de a ajuta pe alții, toate contribuie la reușită. De altfel, în timpul unui simpozion cu PHARE pe tema restructurării industriei oțelului și cărbunelui din România, precedent celui de la Poiana Brașov, ținut în clădirea unde este acum Teatrul Bulandra, am fost întrebată de președintele Comisiei PHARE dacă pot să îl ajut ca interpret într-o discuție cu Secretarul de stat. Colegul meu securist îi spusese să aștepte până își termină cafeaua. Acel interpretariat și următoarele după el aveau să îmi schimbe radical viața.

„În tunele ne începem călătoria” afirmă scriitoarea americană de adopție și creatoarea tehnologiei 3D, Ping Fu, „în bule de aer imaginația noastră înflorește ca bobocul florii care se deschide, iar în goluri trebuie să ne înfruntăm demonii, vulnerabilitatea”.

IULIANA  RICH e „târgovișteancă în suflet și în gând”, chiar dacă trăiește de mulți ani departe de orașul ei, în care a fost profesoară de „Ienăchiță Văcărescu” și de „Carabella”…

 

Distribuie:

Lasă un comentariu

Agenda Politică Locală

psd pnl usr aur
MedcareTomescu romserv.jpg novarealex1.jpg hymarco fierforjat.gif
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

CITEȘTE ȘI

Gopo
Foah ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media