Aș vrea să închei o povestire astfel: Povestea e în întregime adevărată de vreme ce am născocit-o de la un capăt la altul.
Cum își face bărbatul patul (mă refer în special la mine): cu cearșaful și pătura ca o mare răvășită de vânturile de miazănoapte sau ca suprafața unei pizza cu ouă umplute deasupra, făcută de un elev-bucătar. Iar pernele sunt așezate ca sânii unei femei pictate de un Picasso teribilist: cu un sân spre umăr și cu celălalt spânzurat spre burtă.
Sap pe afară. Când e soare, când intră în nori. Mama a ieșit afară și stă gheboșită în scaun, uitându-se la mașinile de pe drum. Din biserica din apropiere se aude preotul în microfon. Până acum au făcut slujbele într-o clădire anexă, fiindcă biserica a fost pictată. Și preotul verifică microfonul, devenind, fără să-și dea seama, comic: „Unul-doi-trei, probă de microfon, Doamne miluiește!”
Părintele Sevastian vorbind despre acele femei care se îmbracă în negru și tocesc pragurile bisericilor și mănăstirilor: „Mustra pe acele monahii, cărora le plăcea să se îmbrace de ochii lumii, sau pe văduvele și fetele, care se îmbrăcau în negru. Spunea: „Cel mai bine este să vă îmbrăcați în albastru sau în gri, e mai modest. Negrul nu te mîntuiește, iar roșul nu te nenorocește”.
Dimineață am strâns merele de pe jos (nu-s bune, dar trebuie strânse, nu?), ce ne-a mai scăpat din roșii (ieri le-am strâns cu Maria și a și făcut bulion), pe urmă am căscat gura la păsărelele din vârful uscat al salciei: pe o creangă vreo patru-cinci grauri, pe alta cam tot atâtea ciocănitori. Pe altă creangă un porumbel. S-a găinățat tocmai când mă uitam la el. Nu în capul meu ca țăranului din snoavă.
O știți? Un țăran păștea vaca lângă o pădure. Și sus, într-un copac, cânta o păsărică. Iar țăranul cugeta cam așa: „Nedrept ești, Doamne! Uite, păsărica asta, care nu face nimic, numai stă și cântă, ai făcut-o să zboare. Pe când vaca asta care e bună, dă lapte, ai făcut-o să meargă pe pământ, în loc să zboare” În momentul ăsta păsărica se găinață în capul țăranului: „Mulțumescu-ți, Doamne, că m-ai lămurit. Că dacă mă găinăța vaca…”
Tata avea o iapă înaltă, murgă, frumoasă pe care i-au luat-o la colhoz: O țin minte vag (dacă nu cumva povestea iepei mi s-a impregnat în minte, fiindcă am auzit-o istorisită de atâtea ori) și eu, deși aveam numai vreo șase ani. La colhoz au pus-o la căruță. Tata nu o pusese niciodată la căruță. Și tata îl chema pe unul Vasile D., care o avea în grijă la colhoz și-i dădea de băut. Îl ruga pe acest Vasile să aibă grijă de iapă, iar Vasile îi promitea că așa o să facă: „Să mă stuchești în ochi, bădie Jănică, să mă stuchești în ochi, dacă n-oi avea grijă!” se jura Vasile. Îl chema pe tata să vadă iapa, că adică o îngrijește. Dar tata nu s-a dus niciodată. Nu voia să o mai vadă – îl durea prea mult sufletul.
Motanul nostru e dat afară de mama. Vine la noi – îl dau afară. Se așează pe pervazul ferestrei și se uită înăuntru să vadă ce mănânc. Știe că până la urmă am să-i dau ceva de „bobinat”, cum zic băieții de băieți. E deștept pezevenghiul!
Fiind cald, am căutat prin dulap și am găsit un maiou rătăcit pe care nu l-am mai purtat (va fi fiind al băieților mei?). E probabil destinat tinerilor de azi. Gaura prin care bagi capul e mai îngustă ca găurile prin care bagi mîinile. În maioul ăsta albastru par un rocker ieșit la pensie, care tocmai a ieșit dintr-o scărmăneală dintre bandele rivale, asta pentru că mai am pe braț o pată mare galbenă rămasă de la injecțiile încasate la spital.
Întotdeauna mi-a plăcut și o să-mi placă cât oi trăi discuția asta între femei. Vine o vecină cu problemă, o rezolvă și e condusă până la poartă. Discuția e rezolvată în cinci minute. Dar urmează: Hai să te conduc până la poartă! Și la poartă vorbirea mai durează juma de oră cel puțin. De asta mă simt eu moldovean!
Biserica asta din Tomești a fost construită în 1938. E mare, frumoasă. E mult mai mare decât pentru un sat cum era pe atunci: cu puține case. Și se duceau oamenii, țăranii, cu popa în frunte, la boierii din preajmă: Sărâmâna, cucoane Zipa, mai dați-ne niște bani pentru biserica noastră. Și boierul Zipa, care era un boiernaș, nu cu mult mai bogat decât cei mai bogați țărani, dădea. Așa îmi povestește mama. După anii 50 boierul Zipa a fost trimis la Canal. Un sergent din Tomești. care era în armată. îi dădea alimente trimise de acasă. Mi-a povestit cineva despre acest domn, care, sigur nu mai trăiește. Era pensionar și venea din oraș la fratele lui din Tomești. Îl vedeam trecând pe drum. Nene Pachițu, să fii iubit acolo unde ești!
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
