TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

Alte fragmente de toamnă

 

   Lumea azi face zilnic gimnastică, jogging, etc pentru a-și fortifica mușchii și membrele, ca să evite atrofierea lor. Organele sufletești însă rămân la cei mai mulți neutilizate. Se atrofiază din zi în zi. Antrenate doar cu cumplitul meșteșug de tâmpenie numit televizor sau cu discuțiile de la bucătărie, aceste organe sufletești rămân neantrenate și sfârșesc prin a-și pierde capacitățile.

 

Cărăușii aprobau și se mirau ce cap de neamț poate să aibă Toma! Ce minte luminată! Păcat că n-o băgat prea multe cărți într-însa.

– Măi, Tomo, tu erai bun de ministru la finanțe, îi zice Mihalache, camaradul lui de vînătoare.

– Eah, rahat cu perje (asta era vorba lui nenea Toma), n-am dracului studii, Nialachi. Da’ mă gîndesc că, dacă-i pe-așa, mai bine mă făceam ministrul băuturilor alcoolice. Acolo m-aș pricepe cel mai bine. Atuncea să vezi, frate, ce de-a decrete dădeam: decret după decret!

-Puneai poprire pe cazanele de țuică, a?

Pe atuncea alambicurile pentru țuică erau dosite în șuri, pe sub grămezi de ciocleje, de vigilența inspectorului de la Sanepid și a altor inspectori și inspectorași de la Partid. Cum, nu știi ce înseamnă ciocleje? Cioclejele sunt ceea ce rămâne după ce vita mănâncă frunzele de la hluji, care hluji nu-s altceva decât strujeni, iar dacă nu știi nici ce-s strujeni, atuncea… Dumnezeu mă ierte, da’… După ce mustăci o vreme ideea, Toma pasă răspunderea:

– Asta-i treaba secretarilor de stat. Îmi pun secretari de stat și gata.

– Și pe cine-o să pui?

– Rahat cu perje! Asta-i clar. Îi aleg numai pe cei cu nasul roș. Uite, tu ai fi bun Nialachi: tovarășul secretar de stat Mihalache Atodiresei, espert drojdier pe problemele romului și jamaicăi.

– Mde, îmi convine, da’ să-mi dai și monopolul șliboviței.

– Băi, cu șlibovița îi mai greu, că asta-i a lui Toader Achiricesei.

– Ei, dacă nu… nu! strînge din umeri Mihalache.

– Bine. Treacă de la mine. S-a făcut!

 

Tata m-a învoit de la școală și am mers împreună în oraș. În Câmpulung, la un restaurant. Nu mai fusesem niciodată până atunci la restaurant. Probabil de aceea țin minte atât de bine totul. Ne servea o doamnă frumoasă, tipul de moldoveancă zdravănă, de la munte, înfloritoare, roșie în obraji, ca la treizeci de ani, cu cațaveică tivită cu blană de vulpe. Tata i se adresa cu „domniță”. Ne-a servit „mâncărică”, cum se zice pe la noi, cartofi cu carne și cu sos de roșii. Cu costiță. Mâncărică făcea și mama. Aducându-mi aminte de aceasta, m-a apucat plânsul. Eram tare plângăreț pe vremea aceea. Acum nu mai plâng nici la morții din familie și nu știu, zău, dacă asta-i bine. Îmi adun durerea și răul în mine ca o otravă.

Plângeam și lacrimile picurau în farfuria cu mâncare. Tata nu spunea nimica, mă lăsa să mă ogoiesc. Și-a aprins o țigară și aștepta. Doar a scos o batistă mirosind a tutun (tata ajunsese la un moment dat să fumeze și două pachete de „mărășești” pe zi) și mi-a dat-o. Tata nu mi-a ținut nici o „predică”, că trebuie să îndur de dragul… Nu știu exact de dragul cui… poate de dragul viitorului meu, al carierei, bla-bla-bla. Nu, nimic din toate acestea. După ce m-am liniștit, m-a întrebat scurt:

-Sigur vrei să pleci?

-Da.

-Uite, iștia spun că nu pot să te dea afară, că ești cuminte, că ai note destul de bune.

-Și atuncea ce să fac?

-Te descurci tu, mi-a zis el, scărpinându-se în semnul din obraz, care-i rămăsese în urma unui abces..      Așa făcea întotdeauna în momentele grele, când era pus în încurcătură. Deci lăsa totul pe seama mea, la latitudinea mea. Azi aș spune că mi-a dat libertatea, dar și greaua responsabilitate a libertății. Atâta a fost discuția esențială cu tata. În rest am întrebat de mama, de Doina, de neamuri, de vecini și de prietenii mei de joacă, căci eram atât de avid să aflu lucruri de acasă.

Asta a fost tot. Tata a plecat, iar eu a rămas să rezolv: cum o să mă dea ăștia afară?

 

Una autentică pe care mi-a povestit-o domn profesor S. O liceană din Iași a rămas gravidă (pe vremea lui Ceașcă). N-a spus la nimeni. De ce, nu se știe, că nici dracu nu știe ce e-n capul fetelor astea. Sentimentul rușinii, frica de taică-său poate, că așa ierea pă atunci. S-a legat, s-a supt, nu știu ce-a făcut, până ce a leșinat în clasă. Diriginta și-a dat seama imediat și au dus-o la „Sfântul Spiridon” imediat. A născut. Vine a doua zi taică-său la spital și, ținându-se cu mâna de cap, zice: „Ce mi-ai făcut! Ce mi-ai făcut!”. Şi fata de colo: „Un băiețel, tăticule!” Parcă ce mare rău făcuse?!

 

RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…