Stau cu ferestrele deschise și traduc. Păsărele, soare călduț, omețelul tot mai alb, un vânticel alene. Pe drum trece o mașină neagră bengoasă, plină de țigani (nu știu ce au ăștia, domnule, umblă numai în grupuri!). Un manelist urlă: „Tu ești fericirea vieții!” În miezul nopții merg să-mi fac un ceai. Nu că aș avea nevoie, dar, cum zice într-un cântec popular cântat de Zinaida Bolboceanu: „N-am venit aici să beu/Am venit ca să mă ieu”. Afară întuneric păcură. Natura zumzăie, e după ploaie. Clipocește apa în butoiul de la ușă. Bujorii stau să înflorească. Mă gândeam să mai tai pe unii, ca să rămână ceilalți cu florile mai mari. Nu m-am îndurat. Și am așa, un sentiment de preaplin de viață, că nici nu pot să mă reapuc de tradus.
În copilărie băteam toate nunțile. Pe atunci nunțile se făceau acasă, nu la restaurant. De obicei la casa mirelui (sau „casele” mirelui, cum scria pe invitație). Dimineața mergeau și aduceau mireasa. Flăcăi cu căruțele și agitând sticle de vin în mâini. Cu ocazia asta se trăgea de-o petrecere. După aceea se mergea la biserică. După amiaza era treaba noastră, a copiilor. Ne fugăream printre nuntașii care dansau, strigam către țiganii din taraf „Primirea! Primirea! când intrau noi nuntași pe poartă, adică să cânte melodia numită „Primirea”. Ne mai dădeau femeile de la bucătărie câte o felie de pâine unsă cu ceva. Seara pe la 9 mergeam acasă. Nu mai era de nasul nostru. Se pregăteau de pus „masa mare”, unde se făceau închinările și se dădeau darurile (de obicei bani) pentru miri. Gata, noi, copiii, mergeam la culcare. Înainte de culcare îi povesteam surescitat mamei ce văzusem pe acolo, cum era mireasa: frumoasă sau urâtă. Mama mă tot ispitea (ischitea) să povestesc. O moștenesc – de la ea am învățat să povestesc. Eram un critic foarte drastic.
Bunica lui M., prietenă de la școală de-a Mariei, era în metastază. Au adus-o de la țară la ei la bloc. Bătrâna se ducea mereu la baie. Abia mergea. „Bunică, de ce nu stai în pat?” „Păi, mă duc să trag pârțuri. Acasă mai trage soba, dar aici cu fierătaniile astea, cu țevăraia…” Pe urmă au dus-o la spital: „Nu mă duceți, că nu vreau să mor la spital”, s-a rugat bătrâna. N-au ascultat-o. Suntem în secolul 20, ce dracu! Să mori așa cu zile!? Soțul lui M. și încă cineva au făcut „scăunelul” cu mâinile și au ridicat-o pe scări la salonul care trebuia. Brancardieri nu erau, parcă intraseră în pământ. Acolo a murit bunica – la spital. Unde nu voia să moară.
Tata și frații lui le spunea părinților „mămăică” și „tătăică”. Chiar când era matur și când începea să povestească ceva despre ei, începea: „Tătăica…”. Mama, frații și surorile ei le spune părinților ei „mamaia” și „tataia”. Și acum începe să povestească despre mama ei: „Mamaia…” Băieții noștri ne spun „mama” și „tata”. Nu intră între noi formule de genul „tăticule” sau „mămică” pe care le resimțim cu toții ca false. Va să zică ei au trecut la limba literară. Bineînțeles, noi i-am învățat. Atâta că-mi pare rău după vechile formule, care parcă erau atât de sufletești.
5 fără un sfert. Am ieșit afară, lângă ușă. Motanul de-abia a venit de la vânat (mai înainte nu era) și s-a culcat la locul lui. O larmă de privighetori pe deal. Un grangur, care stă de obicei în fundul pădurii, își înalță trilurile puternice aici aproape. Crengile uscate ale salciei pe cerul întunecat. Înspre Basarabia se vede o geană roșie pe cer – se luminează. Numai în apropiere picură de pe casă în butoi – pic-pic-pic!
Scriu la o povestire, mi-a venit deodată, care se va intitula biblic: Iată că v-am dat orice iarbă… Relatează „epopeea” tăierii ierbii care crescuse ca nebuna pe lângă o casă (e casa noastră, dar povestesc totul detașat, la persoana a III-a). Mi se pare că totul are ceva din legenda meșterului Manole, spre asta vreau să conduc (subtil însă) povestirea. N-am mai scris proză de câteva luni. Cu ocazia asta am renunțat să mai scriu la două site-uri literare. Crezusem că – gata – izvorul mi-a secat. Dar nu, ce-i rău nu chiere, am trecut prin ceea ce se cheamă o „criză existențială”. Mă simțeam ca un chips aruncat în iarbă – strălucitor, sfâșiat și golit. Nu mai aveam încredere în mine, îmi venea să-mpușc în lună… ca puii de lele nebună din cântec. Doar că mă simt mai detașat acum. Și mai detașat decât detașat? Se mai poate?
Ora 4. Afară e vânt, dar plăcut. Vântul face să mormăie nemulțumită poarta și duce mirosul florilor de liliac. Trebuie să mă apropii de el ca să le simt. Am venit odată de la Chișinău, acum vreun sfert de veac, prin mai, și o mașină m-a lăsat la șosea (pe atunci ne țineau și ne puricau la vamă) pe la ora trei noaptea. Până acasă am vreo 300 de metri. Doamne, frumos mai era! – acasă! Singur pe drum, târâind alene geanta cu cărți după mine. Nu mai țin minte să fi avut altădată sentimentul ăsta atât de puternic. Poate să fi fost și oboseala la mijloc. Când ești obosit, emoțiile sunt mai puternice. Cocoșii, liliacul, tot așa, înflorit, câinii pe care-i simțeam prieteni. Am citit undeva: Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Ștefana Velisar Teodoreanu (care a fost și ea scriitoare) și alții, pe care nu mi-i mai amintesc, se sculau în puterea nopții ca să asculte cocoșii. Boieri, de! Nu lucrau la șaibă! Așa ca mine…
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
