Am ajuns un om „de vârsta a treia” (un subterfugiu, ca să nu zic bătrân), scriitor nebogat și nebăgat în seamă de Cărtărescu; decât de o samă de friends pe Facebook, care mă „capacitează”, dacă știți vorba asta nouă, dar nu mă strofoc pentru asta. Vârsta sau, hai să spun pe-a dreaptă, bătrânețea are și ea avantajele ei. În primul rând m-a scăpat de specie, cum i-a zis Noica lui Steinhardt. M-a lecuit de cel puțin două lucruri: de ambiții și de iluzii; ca scriitor vorbesc, dar și de celelalte ego-uri din mine, care mă împingeau în toate părțile, de câte și mai câte alte apucături. Erau niște chestii impure, necurate, care cred că mă trăgeau în jos. Nedorind să mai demonstrez nimic, scriu mai bine. Nemaivisând să ajung mare sculă scriitoricească pe basculă (o prostie mai mare nici că se poate!), să cadă cititorii în năsărâmbă (așa spunea bunica mea la „fund”, sensul acesta nu-l găsesc în dicționare) după scrierile mele, (între)văd mai bine lucrurili, ca să mă esprim ca Ceașcă. Zău! Viața m-a învățat să nu-i cer prea multe. Nu m-am lecuit de toate ambițiile, ce-i drept, fiindcă vreau să mai exist. Acum, cât mi-a mai rămas, voi face ce vreau cu ea, cu Viața, cucoana asta cam târfă, voi trăi cum vreau: cu ouă moi dimineața, cu prozatorii clasici ruși și cu marea literatură a lumii, cu victoriile Simonei Halep și ale lui Ronnie la snooker, cu filme vechi și minunăția de grădină pe care o avem. Nu prea călătoresc, deși am văzut Veneția (dar amoarea mea din cărți, Firenze, nu), deși sunt tentat să merg în Spania și Ceylon (Sri Lanka) – da, nu râdeți, sunt invitat și colo, și dincolo. Tot amân însă, nu mă (ne) hotărăsc (hotărâm). Ca să fiu pozitiv și să prind un bob de încredere în România și destinul ei, nu mă uit la televizor de vreo 15 ani, nu ascult știrile politice, dar înjur cu sârg, ca orice român, politicienii. Amin.
Despre corectitudinea politică în câteva secvențe…
Cuvânt înainte… „Punându-mi fustă, alergam prin iarbă / Și mi-am văzut iubita purtând barbă / Și, fiindcă vraja-i dulce-amăruie, / Mi-am zis: pe cine, cine să se suie?” (Ovidiu Raul Vasiliu)
Unu… În mahalaua țigănească numită Dallas garduri nu prea sînt, nici porți, dar urma porții este bine trasată. Se vede treaba că fiecare gospodar care se respectă din Dallas plănuiește să-și facă o poartă pe cinste. Având acest țel în minte, își adună scândurile necesare. Se chitește, își face planuri amănunțite, nu doarme nopțile frăsuindu-se cum să facă… Și vine iarna, s-o ia benga de iarnă!. N-are lemne. Iar se chitește, iar plănuiește și, prins de nevoie, pune scândurile pe foc. Oricum, își zice, iarna nici nu mai este nevoie de gard. Când ninge e bine. Primul iese afară câinele: trap-trap în trapul cățelului, face urmă până la prezumtiva poartă, iar acolo, în semn de recunoaștere a locului porții, ridică un picior și îngălbenește spuza zăpezii. Pe urmă și pe urma câinelui iese stăpânul bojdeucii, apoi piranda și puradeii. Încetul cu încetul se bătătorește o cărărușă firavă, apoi o cărare trainică, așa cum se cuvine la orice om gospodar.
Doi… Trec pe lângă fostele construcții ale IAS-ului, acum năruite de vremuri și de oameni. Din entuziasmul cu directivă al primilor constructori au rămas ici frumoase lanuri de pir ca peria, răzoare de troscot des și urzici, colo holde de cucută înalt productivă prin care se pierde calul cu tot cu călăreț (oh! îmbelșugatul pământ strămoșesc), dincolo culturi intensive de scaieți, combinate (pentru polenizare) cu grâușor mașcat, având spicul greu atârnând sus, cum zicea în vremurile (lui) bune Marin Sorescu. Grâușorul acesta, zis și untișor, trebuie că este un strănepot degenerat al cândva vestitului soi sovietic Bezostaia, destinat să se ia la întrecere cu cele mai vestite soiuri de grâu capitalist. Lanurile sunt despărțite de urmele fostelor zidiri și de movile de moloz. Așa au renăscut în zilele noastre mult hulitele haturi de odinioară. Să nu uit nici rahații țigănușilor (e mahalaua țigănească în apropiere) cu rol de semne de hotar! Ehei, unde-s brazdele peste (ra)haturi de altădată!
Trei… „Frustrați din toate țările, uniți-vă!” Aceasta e adevărata deviză a comuniștilor din toate timpurile și de toate nuanțele de roșu. Toți frustrații de pe Pământ au debordat ca pe o vomă comunismul în lume, ca pe un muget de nemulțumire și ură, urcat din adâncul ființei lor neisprăvite și neizbutite. Dușmanii lor – izbutiții, realizații…
Patru… Cam… Mult e vagă și echivocă limba ce-o vorbim! Adică dispune de multe mijloace pentru a exprima vagul, aproximativul, incertul. Adverbul cam este unul din ele, în special prin compatibilitatea lui cu mai toate registrele stilistice. Capacitatea glumeață a lui cam, posibilitatea lui de a ironiza, de a parodia nu puteau să nu fie luate în seamă de Creangă. Încă Neculce se folosește de capacitatea lui cam (zis de el can) de a sugera insinuarea („acel lucru să fi fostu și can adevărat”), iar astăzi presa de genul Academiei Cațavencu, dar nu numai aceasta, îl folosește cu brio (vezi articolul Cam al Rodicăi Zafiu, România literară, nr. 11, 2002). Firește, cam apare și cu sens neironic la Humuleștean, ca să desemneze pur și simplu imprecizia temporală (Ipate ajunge „cam pe înseratelea”, Nică o pașlește „cam de după toacă”, „cam pe vremea aceea” trăia moș Nichifor) sau imprecizia spațială („Târgul era cam departe” în Dănilă Prepeleac) sau aproximarea unui anume acțiuni (paginile ceaslovului erau „cam unse”, tovarășul din Cinci pâni înapoiază un leu „cam cu părere de rău”, craiul din Harap Alb vorbește „cam cu jumătate de gură”). Când însoțește un element precis, de exemplu adverbul anevoie, cam atenuează acțiunea, exprimând dubiul vorbitorului: „de când port vornicia în Pipirig, am dus-o cam anevoie numai cu răbușul”, spune bunicul David. Tot în context serios, „Sfânta Duminică cam încrețește din sprâncene”, exprimând astfel o vagă nemulțumire, când fata moșneagului alege lada sărăcăcioasă. Însă când Ivan vorbește „cam zborșit” cu Dumnezeu efectul e comic. Și aceasta nu numai prin aproximare, ci și prin context (Ivan nu știa cu cine vorbește). Într-un context cu un verb care nu admite gradația efectul umoristic este asigurat. Nică spune: „o cam răream de pe-acasă”. Evident, „a rări” merge mai greu cu cam. Tot astfel, țăranul din Povestea poveștilor merge la târg cu vâjoietele năsărâmbe „și le cam vinde”. Pare că Humuleșteanul vrea să minimalizeze anvergura vânzării, a interesului public pentru marfa buclucașă. Iar interesul greu strunit al cucoanei din aceeași poveste pentru respectivele vâjoiete este sugerat prin echivocul aceluiași cam: „luându-l cam pe departe, zice: Și cam cum s-a întâmplat de ai tu blăstămății de-aiste, măi țarane?” În finalul din Povestea lui Stan Pățitul adverbul cam este însoțit și de alte vocabule ale incertitudinii pentru a se sublinia excesul de bârfe și de aluzii imprecise referitoare la erou. Efectul: un regal de exprimare comică românească: „îi spunea cumva cineva câte ceva de pe undeva, care era cam așa și nu așa (…)” Alteori cam acoperă comic realitatea. Baba din Povestea porcului atenuează adevărata stare a purcelului printr-o aproximare duioasă: „după cum vezi, îi cam colbăit mititelul”. „Mititelul” nu era cam colbăit, adică prăfuit, așa cum îl receptează cu iubire maternă baba, ci era plin de glod de-a dreptul, fiindcă fusese scos dintr-o băltoacă. Iar despre nevasta omului din Prostia omenească ni se spune că era „cam proastă” Aproximarea cu cam, se înțelege, nu este posibilă. La fel se spune și în Ioan Roată și Unirea: „ești cam greu de cap”. Cam e similar aici cu oltenescul nu prea dintr-o celebră snoavă cu olteanul care spunea că nu prea are bilet la tren. Creangă pare că vrea să minimalizeze defectul prostiei, să o menajeze pe nevastă, în ciuda vorbei unanim acceptate „prostia din fire n-are lecuire”. Însă după ce ne spune că era cam proastă, adică o leacă, puțin, un pic, vine verdictul revelator: „dar și soacră-sa nu era tocmai hâtră”.
RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…
Facebook
WhatsApp
TikTok
