TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

A nins ca-n Andersen. Metafora e cam tocită, dar nu găsesc alta. E 4 dimineața și zăpada luminează ca ziua. Copacii din grădină, cu horbote ninse, te fac să te gândești, într-adevăr, la povești și la copilărie. Crăcile uscate ale salciei s-au îmbrăcat și ele în alb și s-au urcat în cer. Și, vorba poetului, zău că-mi vine să-mi las baltă toate interesele. Oare mai găsesc săniuța aia pe undeva? Oare mai pot? Sunt ca și moșul ăla din banc, întrebat cum stă cu sexul: Bine, bine, dar nu mă mai țin genunchii așa bine.

 

Pomii au rămas aproape fără frunze. Nucii din ogradă mai au pe crengi doar coaja înnegrită a nucilor – ca un păr de negresă (pardon, afro-americană) pus pe moațe. Mărul de lîngă fereastră mai are cîteva mere roșii, la fel ca mărul lui Beniuc cu roade comuniste – acre și putrede. Apa din butoaiele de la uluci a prins o pojghiță subțire de gheață. Am vărsat apa și am întors butoaiele cu fundul în sus – gata, ne pregătim de iarnă! Am vărsat și o cadă de baie ruginită din care bea cățelul. Bambu, care se ține de mine peste tot, mă întreabă din ochi: „Și eu de unde am să mai beau apă?” „Lasă, mă, ce-i al tău e pus deoparte”.

 

S-a făcut frig și plouă de pe la 7 dimineața. Na! normal! Cît să mai huzurim!. La 9 cățelul n-a apărut la mîncare ca de obicei. N-a ieșit în ploaie- mi-am zis – stă bine în frunze uscate (i-a cărat Maria) sub o șandrama din ogradă. Pînă pe la 11 tot nu iese. Ies în ploaie să-l caut: la uși nu-i, sub șandramaua lui nu-i! Nu-i nicăieri. „În cămăruță l-ai căutat?” „Pfii, acolo am uitat”. Ies iarăși și în cămăruță (unde ținem compoturi, dulcețuri, nuci și scroambe prăfuite, cîrligele de pescuit ale băieților și de astea) îl găsesc: cu nasul sub coadă trăgea aghioase. Ridică capul cînd mă vede, dar nu dă semn că ar vrea să iasă. Mă întorc iar în casă, cotrobăiesc prin frigider, și-i duc de mîncare – să vadă cine-i adevăratul prieten, care la nevoie se cunoaște.

 

A nins. Cam moale și subțire, dar se cheamă că avem zăpadă. Aud niște zurgalăi: O, o sanie cu zurgalăi, îmi zic și ies în fugă afară ca copiii să văd. Nu, era tot o căruță, doar că la cei doi cai, frumoși, spătoși, proprietarul a prins zurgalăi. Mm, e bine și așa!

 

Citesc pe Hot-News: La București au apărut urzicile. Și îmi amintesc odată în tren. O ardeleancă unguroaică, măritată la București (apropo: știți care e orașul din România cu cei mai mulți maghiari? Nu, nu Târgu Mureș, ci București). Spunea unguroaica, o doamnă în vârstă și vorbăreață: Of, când vine primăvara și aud în București de „urzicele, urzicele” îmi vine să-mi iau câmpii. De-abia aștept să ajung la noi: să mănânc slană și să beau un deț de răchie.

 

Şi s-o făcut vin valuri-valuri… Da’ era şi tare! Nu ştiu cum, o fi bătut soarele mai chiezâş, că s-o făcut mult şi tare. Umblau femeile pe drumuri cu gura până la urechi, cum sunt toamna felinarele făcute din bostani, şi nu mai nimereau casele. Nimereau la alte case şi nu’ş cum se face, dar dădeau peste case numa’ cu holtei. Veneau bărbaţii şi le duceau în şuturi acasă. Ei, să ştii, când ai să vezi femei bete pe drum, înseamnă că vinu-i tare anu’ ceala. Nu mai ştiau oamenii pe un’ să pună vinul. Şi-au umplut ei butoaiele, butoieşele, balercile şi balercuţele, poloboacele şi polobocelele de toate felurile şi mărimile, damigenele, bidoanele, canistrele şi gagistrele (de ce râdeţi?), butelcile şi butelcuţele, budanele şi budănelele – da’ degeaba! În anul ceala multe pietricele o luat în spinare moş Cupeţ, butnarul satului, de la Costică Miron, ucenicul lui. Că aşa umblau prin sat: moş Cupeţ, scurt şi gros – înainte, iar Costică Miron, înalt, cocoşat şi subţire, de parcă mânca numai răbdări prăjite – în urmă. Vară-iarnă umbla moşneagul cu o căciulă rusească cu clape trase peste urechi, dar fie că era cu clapele trase ori netrase – tot aceea, că moşul era fudul de urechi. Şi când oamenii îl opreau pe Costică, că aveau mare nevoie de butnar în anul ceala, Costică lua o pietricică de pe jos şi o arunca în spatele lui moş Cupeţ, care, fiind tare de urechi, o lua ca năucu’ înainte. Nu mai pridideau cu munca butnarul şi ucenicul lui: ba să desfunde un butoi şi să-l păpurească, ba să schimbe gardina că-i prea subţire, ba ceea, ba cealaltă. Zi de zi îi vedeai umblând prin sat: moş Cupeţ înainte cu căciuloiul ceala în cap ca un cosmonaut şi roş în obraji, iar Costică Miron la patru-cinci metri în urma lui, cu spinarea covăţită şi galben ca turta de ceară, că era bolnav de stomac, săracu’. Şi mereu apărea câte unul: Hai, ajutaţi-mă, pe toţi dumnezeii vă rog! Că n-am unde pune vinu’. Iar Costică lua pietricica şi poc! în spinarea moşneagului: „Stăi, moşule, să mă împac la preţ cu omu'”, răcnea. Până târziu în noapte răsuna bocănitul butoaielor. Dormeau chiar la casa clientului pe unde apucau: în fânul din pod, în vreo bucătărioară de vară. Iar Costică Miron se întâmpla să se culce în vreo balercă, că zicea că-i place să simtă doaga. Pesemne de aceea, de la dormitul în balercă, avea spinarea ca o covăţică – îndoită după încovoietura doagei. Trăgeau două-trei ore de somn şi dis-de-dimineaţă iar începeau: boc-boc! boc-boc!

 

RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…

 

Distribuie:

Turbnobio

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro