ortooxacell kiss2022.gif Flax

TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece…

Un banc pe care îl repet în ultimul timp, fiindcă mă distrează teribil:

-Domnule, întrebă un călător pe un ardelean, asta-i gara Dej?

-Da ce, asta-i gară?

Cine cunoaște gara Dej, fără îndoială că va fi de acord cu ardeleanul.

   E reconfortant să te uiți, din fotoliu și sorbindu-ți molcom cafeaua, la gimnastica de dimineața de la tv. Niște tipe se zghihuie, se zgâlțâie, se zbenguie de mamă-mamă. E drept, nu mai sunt așa tinerele, dar fac totul ca să arate: boite ca niște actrițe ieșite la pensie, cu codițe artificiale, cu fundulețe de zbârnâie musca, etc. Eu, Doamne ferește, n-am făcut, nu fac și nu voi face scălămbăiala asta. Ce vreți – sunt un telectual retrograd, dar fără burtă. Mă uit: am un vraf de vreo 50 de coli pe masă – trebuie să le „periez”. Iar când mă apucă pandaliile de atâtea texte „chisate”, ies afară și mă joc cu Duca. Când mă vede, Duca cască fericită: iar a venit să ne fugărim! Pe urmă Maria e plecată în oraș, așa că pot băga în mine dulciuri cât încape.

   Se lucrează la clădirea în construcție din apropiere. Când mașinile de acolo se opresc, aud prin fereastra deschisă tumultul păsărelelor. Trec la vale căruțe – trap-trap-trap pe asfalt. Parcă zici că-s numai docare de boieri – zice mama. Iar ele-s niște căruțe șoldite, legate cu sârmă. Când pleacă la drum, proprietarii au grijă în primul rând nu să ia o mână de otavă pentru cal, ci niște sârmă să lege căruța la nevoie. Na, le-am zis-o!

   Azi, după ce-am mîncat, am ieșit puțin afară să îmi „hodinesc mîncarea”. Vorba asta a rămas la noi în familie de la un vecin, moș Ambrozie, care, în anii copilăriei mele, striga la nepoată-sa ce o lua la fugă imediat după ce mînca: „Săzi, Maricică, și hodinește mîncarea”. Maricica nu-l asculta, venea în fuga mare la noi să ne continuăm joaca. Moș Ambrozie striga iarăși: „Șăzi, Maricică, mînca-te-ar bulihariu!” Bulihar însemna uliu. Nu se spunea așa pe la noi. Moș Ambrozie adusese vorba asta din Basarabia, fiindcă era de fel din Basarabia, imediat peste Prut, pe undeva pe lîngă Ungheni. Era o comoară de vorbe vechi moșul, eram prea mic ca să le rețin pe toate. Mai tîrziu, cînd eram pe la liceu și veneam într-o zi acasă, moș Pantilimon (ăsta îi era numele mic) mă oprește și mă roagă să-i citesc o scrisoare. Cică era în limba rusă, iar mie mi se dusese buhul în sat că știu rusește, fiindcă în liceu am fost cu ceva rezultate la olimpiada de limba și literatura rusă. Scrisoarea era trimisă de sora moșului, însă nu era în rusește, ci doar cu litere rusești (chirilice), așa cum se scria pe atunci în Basarabia. Sora moșului nu știa să scrie, așa că informațiile le scria o nepoată de a ei, elevă – scrisese totul pe o filă ruptă dintr-un caiet de matematică. Printre alte informații de familie, bătrîna spunea că nu a reușit să găsească p-p-p… Mă tot cîcîiam, fără să pot citi. Aaa, a exclamat moș Pantilimon: pachești! Și așa am aflat ce-s pacheștile – bretelele cu care unii bărbați (mai ales cei cu burtă) prind pantalonii. Mult mai tîrziu am citit în traducerea făcută de Păstorel Teodoreanu din Gogol cuvîntul pachești (o stîlcire foarte interesantă din rusescul podteajki) . În traducerile ulterioare cuvîntul a fost înlocuit. Probabil se va pierde definitiv.

   Ora 8. Sâmbătă. Carbid (așa e poreclit), clopotarul, trage clopotele. O să fie o zi caldă. Nici nu mă mai strofoc să ud prin grădină. Ce-a da Domnul! Deocamdată e bine. A și început bâzâitul ăluia care lucrează cu „drujba”. O s-o facă toată ziua. Unde mai pui că probabil nu e ascuțită cum trebuie – hârâie ca o cățea bătrână și obosită toată ziua. Citesc în Vasili Grossman – spune o doctoriță: toate femeile care nasc plâng – numai așa se descarcă sufletește. Și râd femeile din saloane mai mult ca de obicei. Îmi spunea Maria de una, femeie de la țară, care se tot plângea: „Văleu, nu mai pot dom doctor” „Ei, altădată ai grijă. Mai stopează-l și tu pe bărbatu-tău” „Care! Că eu am luat perna în brațe și am pornit-o înainte. spre dormitor. Iar el ca cotoiul – după mine.” Vreau să fac multe și, din cauza asta, nu fac mai nimic. Mda, semn de bătrânețe! Probabil o să mergem sus, sub pădure, la Adriana (vara mea) și la Geluțu. Problema e că mă cam dor cotonoagele.

   I-am adus Mariei din grădină pentru borș: frunze de lobodă, mărar, leuștean. Pătrunjelul a crescut mare cât o zi de post, dar aproape nu mai are frunzulițe. Se cam usucă toate. Sper să plouă mâine, cum se aude. Nori albi parcă nemișcați și cerul albastru dintre ei. E liniște în sat. Doar clopotele de la biserică. Și câte-un nebun care trece cu mașina cu muzica la maximum: buh! buh! buh! Parcă un țăran bate un par cu maiul. Asta-i plăcerea lui, deh! Mai degrabă moda arierată, cred se ia ca lățeii, adică păduchii pubieni. Cauza acestor păduchi? Necurățenia morală, în fine, tâmpenia, ca s-o spunem pe-a dreaptă.

   Fiind traducător, am văzut cum se făceau schimburile comerciale pe vremea lui Ceașcă și am aflat cum se vinde marfa pe unde se vinde. La un moment dat, spre sfârșitul discuțiilor, un șef al unei delegații rusești, un ucrainean balșoi, cu ochi albaștri, glas baritonal și numai zâmbete, mi-a zis:

   -Radu, spune domnului director: Dar ceva fete sunt?

   Mi-a fost rușine să traduc directorului așa ceva și m-am făcut că plouă, dar ucraineanul cel măluros și-a dat seama și mi-a zis din nou:

   -Radu, dar n-ai tradus!

   Atunci i-am zis directorului:

   -Tovarășul director, mă iertați, uite ce zice prostul ăsta de rus: Dar fete sunt?

   -Spune că totu-i aranjat.

   Aha! Buuun! Vasăzică așa stă treaba! Pe urmă am tradus ce-am avut de tradus. Am încheiat procesul-verbal la care m-a ajutat la partea tehnică (când trebuia să enumăr piesele pe care partea română le livra ucrainenilor) o bulgăroaică ce făcea parte din delegație, care semăna teribil cu multe oltence de pe la noi – subțirică și negricioasă. După ce-am terminat procesul-verbal, directorul și ceilalți mi-au strâns mâna și… arrivederci! La partea următoare nu mai aveau nevoie de mine – Vaya con Dios! De bună seamă că se înțelegeau pe mutește, fără preambul. Cred că nici nu trebuiau să facă semn fetelor: Dă jos chiloții! Iertați-mă de grobianism. Știau ele prea bine ce și cum să facă. Trebuie să fi fost meseriașe în trebușoara asta. Doar mă întreb ce-au făcut cu Iovanka, bulgăroaica, sărmana: Au dus-o în acest timp să vadă „vechile zidiri” ale Iașilor? Așa că m-am întors acasă, am tăcut chitic față de soție în privința celor întâmplate – să nu-și închipuie cine știe ce – și basta. Dar să mă întorc la preumblarea iașiotă rivoluționară din Decembrie. Nu țin minte data, fiindcă nu am memoria datelor. Dar ce contează datele! Totul a fost starea de atunci! Nebunia! Folia! Demența aceea socială atât de frumoasă!

   Acatistul Preacinstitului Scriitor… Căci tu ești flacăra nestinsă, miluitor al celor lipsiți de harul scrisului și vindecător cu precădere al celor bolnavi cu sufletul, căci te-ai învrednicit de darul tămăduirilor sufletești, pe care-l verși tuturor celor care vin la tine. Cei care nu au nevoie de aceste tămăduiri miraculoase – Dumnezeu cu mila! Căci fluturele acesta al scrisului zboară când în lumină, când în întuneric, încât prinzi cu mintea doar urme de zbor, vei fi doar aramă sunătoare și chimval răsunător. Întru aceasta, Scriitorule, ai parte de greaua povară a vânării preafrumoase de noi suflete. Căci tu, făclie străluminată, te arăți lor, cititorilor, într-o lumină mare și atotvindecătoare. Pentru care îți cântăm unele ca acestea:

Bucură-te, Scriitorule, bucură-te, suflete, floarea nădejdilor noastre

Bucură-te, cel plin de har și ajută-ne și pe noi, păcătoșii. Bucură-te, îndestularea cea bună a caselor noastre sufletești

Bucură-te, rouă dumnezeiască, ce inimile ni le răcorești

Bucură-te cela ce de asupririle vieții ne izbăvești și ni le astâmperi, iar asupririle neștiute ale vieții tale le înduri molcom

Bucură-te, căci umbra ta biruitoare înaintează prin veacuri

Bucură-te încântare ce ai străpuns a Lumii deșertăciune

Bucură-te, cu adumbrirea ta de har, la care alergăm noi, cititorii, cei mistuiți de dor

Bucură-te, urzitorule de nesfârșită fericire

Bucură-te mare și tămăduitorule, Scriitorule, că ne izbăvești cu bucoavnele tale.

   Amin.

   Acatistul acesta se va zice de către soboare de preoți scriitori în data de 3 martie – Ziua Mondială a Scriitorilor, marcată de al 48-lea Congres Internațional al PEN Club din 1986.

   Mă ui la un meci de tenis: Van Uytvanc – Răducanu. Wimbledon. Meci foarte frumos, mult disputat. Însă în primele rânduri din tribune niște tipi și tipese chinuie tabletele, fără să aibă habar de meci. Butonează, le zghihuie până li se împăinjenesc ochii. Tabletele astea apar peste tot. În autobuzul de Tomești – Iași , ca și vițăvercea, văd tipi morocănoși, belind ochii în tablete. Posomorâți, parcă gata să sară la bătaie – peisajul minunat din jur nu-l văd, nici pe ceilalți din autobuz, nu discută cu nimeni. Căci tableta omoară conversația, discuția domoală de altădată dintre oameni. „Da, unde mergeți?” „Dar ce? Merg eu? Merge motorul”

   La 16 ani Tata a intrat la școala militară din Făgăraș. Nu a făcut prea mulți purici acolo – a început războiul. Elevii de la școlile militare erau trimiși de îndată pe front, în linia întâi. Până ce se făceau înrolările mai trecea ceva timp, însă elevii militari erau la dispoziția statului – „carne de tun” în linia întâi. De obicei, mureau la primul atac cu un glonte în cap. Și după aceea venea Segiu Nicolaescu să facă un film eroic și patriotic, Sergiu Nicolaescu sau alți boitori gras plătiți ai istoriei. În fine, poate că Nicolaescu chiar credea pe jumătate în balivernele lui. Nu știu. De un lucru sunt însă sigur: Al dracului de bine a mai contribuit la imaginea național-socialismului ceaușist. Căci sala de cinematograf vibra de mândrie națională când ai noștri atacau, iar Papaiani ieșea din tranșee cu steagul în mână, cu căciula bleagă și artificială pe-o ureche (ăia de la studiouri nu aveau suficienți bani să achiziționeze căciuli autentice din blană de oaie) și câteva cuvinte rrromânești bine simțite pe buze. Tot ce-i românesc nu piere, nu-i așa? Dum-dum-dum-dum-dum-dum, dum-dum-dum-duuuu, duruia în off corul central al armatei. Nimic din toate acestea nu i s-a întâmplat tatei și nici sutelor de mii de soldați români! Poate vă așteptați ca tata și camarazii lui să plece pe front, iar eu să vă povestesc faptele lui eroice, menite să încurajeze spiritul național (curaj, găină, că mâine te tai!). Tata însă, ca și milioanele de tineri și mai bătrâni, nu voia să fie erou nici pentru Antonescu, nici pentru nimeni altcineva. El era deci unul din milioanele de umili, duși de vânturile groaznice ale istoriei, care voia doar să-și apere pielea. Cu alte cuvinte, NU VOIA SĂ MOARĂ. Nu voia să mierlească, strângând în pumn sfânta țărână românească, glia strămoșească, cum spun poeții din birouri. Decizia finală – moartea – este întotdeauna imprevizibilă și stă în mâna lui Dumnezeu. Dar Tatei nu-i prea păsa de asta și, în orice caz, nu voia cu nici un chip să contribuie chiar el la decizie, la exitus adică, la mierlire, la sucombare, la pristăvire, la adormire, cum se zice blând la biserică. Ziceți-i cum vreți. Tot una!

   Domnul Mihăilă, profesorul de geogravarză, cum zicea el, ne povestea că a mers odată acasă la părinți. Maică-sa părea cam supărată. „Ce ai, mamă: Ți-e rău?” N-a vrut baba (că avea peste 60 de ani) să-i spună. Domnul Mihăilă a tot insistat și într-un final bătrâna îi spune cauza supărării: „Nu mă mai iubește tac-tu, măi”… Când Domnul Mihăilă povestea asta în cancelarie, toți izbucneau în râs. „Ia uite ce le mai arde moșnegilor: Eu nu mai pot de serviciu, de salariu, iar ei de dragoste. Ca Eminescu și Veronica”. Deh!

   E ora 1.30 noaptea. Vânt, răscolește copacii. Poate aduce ploaie. „Ad-o, Doamne!” spune mama. Așa spunea și bunica ei, străbunica mea, care a trăit 102 ani (te bazezi pe străbunica asta să trăiești și tu mult, îmi spune Maria). Am în cap doar titlu unei proze (sau articol pentru ZdI): Vine Doamna și Domnul Tălâmbă. Mă culc cu fereastra deschisă. S-au liniștit și țigănușii pe drum. Sper să mă trezească Ploaia. Ad-o, Doamne! E mare nevoie!

   Maria a făcut mazăre verde (din grădină) cu piept de pui. Condiment principal a fost arjâca, ceva din ardei iute, roșii și alte condimente georgiene. O savoare. Un georgian m-a deschis mintea asupra ei acum vreo 20 ani, când lucram ca traducător. Acuma stau ca un mandarin chinez și savurez cele mâncate. Mă destind cu un compot de vișine și cu meciul Simonei. Se ține tare Siniakova („siniak” pe rusește înseamnă „cearcăn”), dar cred că Simona o căpăcește.

   Și tot Mihăilă Ion, profesorul de geogravarză, care ne-a încântat cu porojeniile lui anii aceia grei, petrecuți la mama dracului, unde am fost repartizați. Copilul la ora de istorie spune cu inocență:

   -Și turcii au venit pe neveste.

   Domnul Mihăilă:

   -Pe nevestele cui, măi?

   Iaurtul mic sau mare nu-l suport, îmi mai dă Maria câte-o banană și i-o dau mamei, dar eu nu mănânc, mănânc gorgoaze de prin pomii din grădină, chia nu-ș ce-i, fulgi de ovăz nu mănânc, că doar nu-s cal, mierea de albine îmi place la nebunie. Așa că am slabe șanse să-l egalez pe înotătorul David Popovici. Nici vârsta lui n-o prea am. Acuma pun problema scrisului. Dar mai bine n-o pun.

 

RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…

 

Distribuie:

Agenda Politică Locală

psd pnl usr aur
MedcareTomescu romserv.jpg novarealex1.jpg hymarco fierforjat.gif
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

CITEȘTE ȘI

Gopo
Foah ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media