TABLETA DE VINERI – Radu PĂRPĂUȚĂ – La borta rece

Consemnarea naturii înconjurătoare în acest jurnal (căci e un fel de jurnal, adun textele bineînțeles, ce merită din ele – într-un Jurnal de feisbuchist), a stării salciei, vișinilor, a crucii luminate de pe vîrful dealului, a năzbîtiilor cățelului, a graurilor și ciocănitorilor, este expresia unor poziționări sufletești. Elvețianul Amiel a lansat celebra formulă: Un peisaj este o stare sufletească. Jurnalul intim al acestuia a fost citit cu aviditate în anii dintre cele două războaie mondiale, azi e uitat. Dar mie-mi plac lucrurile uitate, cochetez cu ideea reconfortantă că sînt un retro. N-aș putea spune că mă autoanalizez astfel (cu toate că, iată, chiar acum meditez asupra-mi). În singurătatea răsăritului de soare și a sfîrîitului vrăbiuțelor lăsîndu-se pe pervaz nu e intimism, nici poza romantică a celui care se socoate prea bun pentru lume. N-am nici sentimentul ratării, al inutilității, ca Amiel, stare pe care aș dori s-o „torn” în peisaje și ființe mici. Nu mă caut cu obstinație pe mine însumi, ci mă eliberez – asta e!

 

Lăutarii urcă în cer…

Pe vremea lui Ceașcă exista un bloc în Tecuci (sau poate în Adjud?) locuit numai de țigani-lăutari. Nu știu dacă mai este și astăzi. Un blocoteț ceaușist ca toate celelalte: coșcovit, cu inscripții pe pereți dovedind potențele sexuale fabuloase ale nației, cu paliere puțind vag a urină în penumbra becurilor chioare, cu scările din fața blocului tocite de fundul jucătorilor de table, barbut și babaroase, cu rahați umflați de ploaie în jur și scrâncioburi invalide ruginite, ridicate de vreun primar mai forțos și uitate, cu gropi în pământul din preajmă, acoperite cu table rupte de pe garaje, gropi unde la Crăciun se afuma slănina și mușchiulețul (țigănesc, desigur). Mă rog, și cu toate celelalte. Am dat doar câteva amănunte, care să reînvie pentru nostalgici icoana trecutului. Numai că acest blocoteț, spre deosebire de celelalte, bâzâia ca un stup toată ziua. Scârț-scârț, scârț-scârț! lărmuiau scripcile. Pe toate gamele și talentele. Ce se întâmpla? Venea țiganul lunea de la cântare: rupt de oboseală și chiaun după două nopți de muzică și băutură. Lunea gogea prin casă. Dar cam pe marți pleca de-acasă. Unde? La crâșmă, desigur, ca să-și cheltuie lovelele câștigate la sfârșit de săptămână. Asta după ce țigăncile vigilente reușeau să mai scoată de la el ceva saiele pentru nevoile casei. Ei, înainte de a pleca, țiganul avea totuși o grijă. Trebuia să facă o treabă de la care nu se abătea nici să-l pici cu ceară. Scotea scripca și îl chema pe ăla mic și mucos. Îi cânta la scripcă un refren, câteva note ceva. Depinde de nivelul la care era puradelul. „Ai înțeles?” „Am” „Repetă asta”, mai zicea țiganul și îi dădea un dupac după cap. Pe urmă pleca în treaba lui. Și țigănușul repeta toată ziulica notele prinse de la taică-său: scârț-scârț, scârț-scârț! Vai de capul lui să nu exerseze. Știa ce-l așteaptă.

Seara țiganul venea beat turtă acasă sau măcar afumat și pus pe harțag. Îl chema pe puradel: „Vin la tetea încoace! Ia scripca și cântă lu tetea ce te-a învățat.” Și ăsta micu’ dă-i: Zâng-zâng, zâng-zâng! Dacă era bine, țiganul îl pupa cu lacrimi amestecate cu muci, scotea bancnote mototolite de prin buzunare și le lipea pe fruntea micului Mozart. În fine, ce știa el de pe la cântare. Dacă puradelul jucase babaroasele toată ziua sau mai știu eu ce făcuse, dar nu repetase, și cânta fals, urma poceala: „Poc! poc! poc! Așa te-am învățat eu, mă? Vrei        s-ajungi caramgiu ca țiganii ăia a lu’ Puțică? Vrei să te faci gunoier ca a lu’ Găinaț sau Labă?” Fiindcă astea erau și sunt opțiunile profesionale ale țiganilor.

A doua zi dimineață începea același program pentru puradel, iar seara aceeași verificare urmată de pupăturile sau de fabrica de pumni și palme aferente. Asta până sâmbătă, când țiganul pleca la cântare. Excepție făcea perioada de post, când bulumacii ăia de țărani se încăpățânau să nu țină petreceri. Asta-i perioada cea mai nașpa pentru țiganul lăutar. Nasulie treaba! În felul ăsta cei mici absolveau „conservatorul” la fără frecvență, așa că atunci când niște ziariști englezi l-au întrebat pe celebrul viorist Ion Drăgoi unde a făcut Conservatorul, acesta le-a răspuns prompt: „La mama pe prispă.” Visez un film cu acest blocoteț tecucean al lăutarilor. Un film în genul acelora cu țigani ale lui Kusturica sau, și mai bine, în genul extraordinarului film Am întâlnit țigani fericiți, cu un Bekim Fehmiu bine înfipt în noroaie. Văd cum un avion-spion american ultramodern survolează blocotețul cu pricina, dă ocol rahaților umflați de ploaie și gropilor-afumătoare din jur, iar blocul răsună din toate țâțânele: Zâng-zâng, zâng-zâng, danga-danga, danga-danga:

Ce ne facem noi, țiganii, măi-măi

Dacă vin americanii, măi-măi

Și ne-mpușcă cu alice,

Și ne scoate din service.

Măi, măi!

Și blocul cu lăutari urcă cântând în cer tras de baloane pe care scrie PACE. Și se aude vocea Întunericitului vorbind de solia de pace și colaborare, de neamestecul în „treburili interni” ale poporului nostru. Uraaaaa!

RADU PĂRPĂUȚĂ este un prozator rafinat și talentat, un traducător de mare valoare și un povestitor fără egal, mare iubitor de Ion CREANGĂ…

 

Distribuie:

Regata Turbnobio

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro