Motto: „Îmi plac oamenii cu o singură față, Tu ești unul dintre Ei”
Pe fruntea de lumină a minții am lăsat sărutul sufletului
E atâta liniște pe coapsa clepsidrei din hora zilei care vine și trece prin anotimpuri…! Am sculptat numele iubirii pe stânca idealului. E toamnă Doamne, Eu sunt o frunză ruginie care curge pe râul năvalnic al vieții. Și te iubesc Doamne…! Iubesc atât de profund viața, femeia, îi iubesc pe cei din astă lume, o lume nebună dintr-un univers în care îmi trăiesc dragostea de viață.
– Cine sunt Eu, ce fac aici în acest Colț de Cer?
– Vreau să cred că sunt un autograf în inima cuvântului care vrea să rămână în eternitate.
Poate că va fi așa, dar dacă nu se va întâmpla asta, credința în cuvânt și-n iubire va rămâne tipărită în file de jurnal, în fiecare viitoare carte. Iubesc și voi iubi până-n ultima stație unde mă va purta trenul vieții, unic tren, unică viață dăruită de Divinitate.
– De ce sunt nostalgic la ceasul florilor de nu-mă-uita?
– De dorul culorii buzelor nesărutate la ora nesomnului.
Mă doare neatingerea trupului fierbinte, mă doare atât de tare dorul încât aș striga în gura mare: Doamne, lasă-mi timpul pe prispa casei de pe ulița mea! Ce minte visătoare, ce suflet hai-hui, ce fericire e pentru mine și pentru Ea, pentru femeia din elegia timpului meu, dintr-o vreme ce mă vrea să scriu alt și alt eseu…!
– De ce sunt romantic sau de ce mă face fericit o adiere de vânt?
– Pentru frumusețea Ei, Ea ca femeie, Ea precum o superbă culoare, Ea care-mi este o unică speranță, de fapt, Ea îmi este acel tot al Eului, o mângâiere de vânt, o divină serenadă, un splendid anotimp. E miezul nopții, somnul mă îmbie la visare, visul e în mintea îndrăgostită de cântecul greierilor de la fereastra sufletului, e definiția imaginației, e o cale spre înțelegerea sinelui.
– Oare ideea fericirii este însăși fericirea?
– Cuget și îmi exprim vocația Eului: trebuie să fii născut pentru o idee.
Zâmbesc așa cum o fac mai mereu, e felul meu de a fi, un învingător în lupta cu neprevăzutul, un actor care-și joacă propriul rol. Tresar. Îi aud gândul femeii din Mai, o simt pe umărul drept, ochii îi sunt umezi, ei știu că plec într-o călătorie în care mirosul trupului rămâne prezent pe buzele serii.
– Ce pot să fac decât să răspund cu o lacrimă jucăușă pe ridul sărutat de raza soarelui dinspre apus?
– Să-i sărut fruntea ridicată spre Cer.
Privesc spre Înalt și ascult cu atenție bătăile inimii în mersul firesc al vieții, merg înainte cu femeia ce are chip de floare, scriu o altă pagină a poveștii de iubire ce merge mai departe pe aripi de vis.
– Până unde, până când?
– Până la capătul vieții, până acolo-n eternitatea cuprinzătoare.
Prețuiesc tăcerea clipei, îi aud șoapta, e filozofia firii ei, este ceea ce sunt în astă lume, un om al iubirii pentru iubirea ei, a femeii inteligente în desăvârșirea dragostei totale. Împreună suntem povestea, împlinirea a ceea ce definește fericirea, un popas într-un refugiu al destinului, o porție de libertate într-un nesfârșit carusel.
– Ce este de fapt rația de libertate?
– O respirație la limita dintre vis și realitate.
Desprins dintre necuvinte trăiesc în lumea cuvântului, e însăși semnătura de pe fila scrisă cu lacrimile iubirii, e metafora inimii din povestea Eului cu Ea.
Vali NIȚU este jurnalist, poet, eseist și redactor-șef al revistei Impact…
Facebook
WhatsApp
TikTok
