TABLETA DE SÂMBĂTĂ – Ion Cosmin BUSUIOC – Altceva

„Tiraniile nu interzic rostirea adevărurilor, ci numai a unora, mai bine zis a unuia anume, a celui pe care o doare pe respectiva tiranie.” – N. Steinhardt

Azi nu voi scrie, așa cum v-am obișnuit, despre comunism, ci mă voi  opri  asupra unor cazuri și subiecte care au captat atenția opiniei publice și care au stârnit reacții virale. Și pentru ca trecerea de la comunism la cotidian să nu fie prea bruscă, încep ușor, cu două cazuri. Primul caz, mai puțin cunoscut, este cazul lui Thierry Wolton. Thierry este un jurnalist, scriitor și istoric francez, profesor la Școala Superioară de Comerț din Paris, iar cazul lui apare ca unul paradoxal și ciudat în ochii opiniei publice. De ce? Pentru că Thierry, deși s-a născut și a crescut într-o țară care nu a fost atinsă niciun moment de regimul comunist, el scrie și vorbește împotriva comunismului. Scrie și vorbește cu vârf și îndesat împotriva comunismului și bine face că nu ține cont de reproșul că „opinia sa cu privire la comunism nu se bazează pe o experiență personală”. Vă recomand să-i citiți ultima lucrare: „O istorie mondială a comunismului”.

Al doilea caz este cel al lui Mihai Șora. După ce a fost lansată anul trecut reclama la un magazin online, Mihai Șora a devenit, pentru o bună perioadă, cea mai cunoscută persoană din țară. Opinia publică se împărțise în două, iar el stătea în jumătate. Unii îl condamnau, alții îl apărau. Nu o să comentez în vreun fel reacțiile apărute după reclama respectivă, dar pot să spun ce cred că ar fi trebuit să facă Șora. Trebuia să dea un comunicat în felul lui Pavel, apostolul lui Hristos și să spună așa: „Fraților, ați auzit despre purtarea mea de altă dată întru comunism, că am slujit pe oamenii regimului care a prigonit peste măsură țara noastră și a pustiit-o. Aveam 30 de ani și spoream întru comunism în fiecare zi, poate chiar mai mult decât cei care erau de vârsta mea, fiind mult râvnitor al ideologiei comuniste. Vă rog să mă iertați!”.

Acum, haideți să ieșim puțin în natură și să vorbim despre urși. Da, despre urși pentru că nefericita întâmplare cu ursul lovit de mașină și care a fost împușcat după o lungă agonie a stârnit un val uriaș de indignare și revoltă în întreaga țară. Indignare și revoltă legitime până la un punct. Pentru că prea puternic influențată emoțional de cele întâmplate, opinia publică s-a „dedat” la emiterea unor concluzii și sentințe care nu au nicio legătură cu realitatea. Le voi lua pe rând dar, înainte de toate, pentru că știu în ce lume trăiesc, mă văd obligat să spun că pe partea de empatie față de animale stau mai mult decât foarte bine. Mulțumesc pentru asta bunicului meu, Gheorghe și Sfântului Gherasim de la Iordan. Și unei doamne doctor din Austria care m-a ajutat să salvez de la moarte un câine, prins într-un laț care îi secționase burta.

S-a spus atunci că intervenția de salvare a ursului lovit de mașină ar fi fost una simplă: tranchilizare, tratament, recuperare, eliberarea în natură. Cei care au spus asta au făcut-o pur și simplu. Nu au vorbit înainte cu un medic veterinar (eu am vorbit), habar nu au ce înseamnă și implică tranchilizarea urșilor, nu au auzit în viața lor de „decompensare cardiorespiratorie”, dar știu sigur că ursul ar fi putut fi salvat foarte ușor.

A doua concluzie, cea mai stupidă dintre ele, a fost: „Așa ceva nu s-ar fi întâmplat niciodată într-o țară civilizată.” I-aș întreba pe cei care au ajuns la această concluzie, dacă știu câți urși trăiesc în libertate în Germania. Mai ales că în Germania nu s-au tăiat sau defrișat pădurile ca la noi.

Haideți să mergem și în Elveția, una dintre cele mai civilizate țări. La intrarea vestică a rezervației naturale Creux Du Van se poate vedea un panou pe care scrie: „Ultimul urs de aici a fost împușcat în 1757, în apropierea Fermei Robert.” Să mergem mai departe și să venim mai aproape de zilele noastre. Aflăm că tot în Elveția, în 2008, în Berna a fost împușcat de o echipă de lunetiști unul dintre cei doi urși care mai trăiau în pădurile elvețiene. De ce? Pentru că – și asta vine și ca un răspuns la concluzia hazardată cum că urșii din România ajung  pe șosele sau în localități pentru că s-au tăiat pădurile – ursul respectiv nu se temea să se aventureze tot mai des în orașe. Așadar, ursul deși avea la dispoziție netăiatele și nedefrișatele păduri elvețiene unde nu se călca pe labe cu alți urși pentru că era practic singurul, el tot cobora în localități. Iar civilizații elvețieni au rezolvat cazul cu un glonț. Curat civilizație…

În 2006, un urs din Italia a luat-o la pas, din munte în munte și din pădure în pădure, până ce a ajuns în Bavaria germană. De 170 de ani nu mai văzuse Bavaria un urs viu și liber. Și din nou, deși avea la dispoziție păduri întinse care de mult nu mai văzuseră un topor, darămite o drujbă și un camion de cărat lemne, ursul transfug a luat la colindat localități. Ce soluție au găsit civilizatele autorități bavareze? Au declarat că ursul venit din Italia este un „urs problemă” și s-a hotărât să fie împușcat. Până au constituit echipa de intervenție, ursul a   luat-o la pas și a trecut în Austria. Și aici, aceeași soluție: glonțul. Dar până să fie prins, ursul a trecut înapoi în Bavaria. Până aici i-a fost! Nu s-a putut chiar așa, ca un urs să sfideze două țări civilizate, așa că s-a trecut la o mobilizare și cooperare bilaterală împotriva ursului. Civilizat s-a hotărât importul unei capcane ultrasofisticate din, precum și recurgerea la vânători finlandezi, aduși cu tot cu câini dresați special pentru vânătoarea de urși. Curat civilizată soluție!

Așa că unii care, în orice situație, compară obsesiv România cu o „țară civilizată”, ar fi bine să pună mână să se mai și informeze înainte să facă pe specialiștii și să ceară să fie oprită planeta.

Alt caz special îl constituie cei care atacă Biserica Ortodoxă cu Biblia în mână. Îi ascult cu plăcere, mă amuză. Aceștia îmi aduc aminte de diavolul care îl ispitea pe Hristos, dându-i  citate din Scriptura Vechiului Testament. Îmi aduc aminte de propaganda „Dumnezeu preferă lemnul și spațiile mici.” Dacă tot sunt atât de prieteni cu Biblia, le recomand să o deschidă și să citească cum s-a construit Templul lui Solomon, începând cu planurile de construcție și materialele folosite la construire, și care a fost reacția poporului cu privire la construirea mărețului Templu. Bineînțeles că o biserică din lemn din Maramureș are farmecul ei, neegalat nicăieri în lume, dar asta nu înseamnă că așa trebuie să fie toate bisericile. Dacă Hristos s-a născut într-un staul, asta nu înseamnă că toate bisericile lui trebuie să fie din lemn sau chirpici. Hristos nu e un Domn al austerității. E Domn al belșugului, belșug chiar și atunci când vine vorba de bisericile Lui.

Sau câte nu aș putea spune despre cum au ajuns să fie distorsionate și schingiuite curata smerenie și îndemnul „nu judeca, să nu fii judecat”. Mulți le repetă, puțini le înțeleg. Azi, nu mai poți să iei aminte la îndemnul lui Pavel, „să nu fiți părtași la faptele cele fără de roade ale întunericului, ci mai degrabă, osândiți-le pe față”, pentru că imediat ți se spune: trebuie să fim smeriți, să nu judecăm.

Sâmbătă viitoare mă întorc la datoria pe care o am față de cei mult mai înzestrați decât mine, care ar fi putut să scrie despre comunism, dar au fost omorâți în temnițe, lagăre și închisori. Mi-au cerut să scriu tot, tot, tot…