TABLETA DE MIERCURI: POMPILIU ALEXANDRU -Tu, Ardeal!

    Avem o țară, ce facem cu ea? Am prieteni care nu dau doi bani pe o problemă atât de neinteresantă cum ar fi ideea de patrie. Am alți prieteni – printre care mă număr și eu, cred – care sunt extrem de supărați pe țară. De fapt, pe Statul Român. Am, din nou, alți prieteni care sunt deschiși unei globalizări absolute, care să dizolve orice idee „învechită, de secol XIX”, cu privire la orice formă de graniță. Apoi, există indivizi extrem de dedicați țării – trup și suflet, cum se spune – care acum s-ar arunca în flăcări pentru a-și dovedi iubirea de patrie. Și, în fine, există indivizi care ar vinde țara pe o ceapă degerată. Toți au argumentele lor. Asta chiar dacă se contrazic pe linie logică. În fine, nu doresc să vin cu o nouă „lecție” despre acest lucru. Vreau să punctez doar un singur aspect, pe care, sincer, nu cred că îl înțeleg prea bine. Iar logica mea – subiectivă și părtinitoare, desigur – zice cam așa:

1. Există diferență între patrie, țară și Stat. Nu le detaliem aici, ar ocupa prea mult spațiu. Ca linie generală, diferențele țin de poziționare sau perspectivă, punct de vedere sub care e privită o anume relație între individ/grup social și entitatea socială/teritorială supraordonată. 
2. Există diferențe mari între a fi naționalist și a fi patriot. Pentru român, cele două se confundă foarte tare. Pentru occidental, a fi naționalist înseamnă a te plasa într-o zonă a negativității, a condamnării și blamării. La a fi patriot nu se poate renunța; și occidentalilor le este greu să facă asta, de aceea încearcă să îngrădească termenul cât pot de mult. E nevoie de valoarea asta pentru a putea ține închegată o armată, de exemplu. Altfel totul s-ar dizolva în acțiune pur mercantilă. O armată ar deveni imediat o grupare de mercenari, nu de oameni care se dedică unor idealuri sociale/de grup care să-i motiveze să-și dea viața pentru apărarea țării. 
3. Unde consider că este bine să te plasezi între aceste fenomene? Este greu să găsești justa plasare fără a nu deranja pe cineva dintr-un grup care gândește altfel relațiile dintre noțiunile de mai sus. Polisemia termenilor determină o și mai mare paletă de poziționări. Este bine să fii patriot? Da. Naționalist? Mai bine să nu folosim termenul, căci poate leza pe mulți. Este bine să ne dorim ca unitatea teritorială/socială a țării să fie păstrată? Instinctiv, istoric, înclin să cred că da. Se tot ia apărarea ungurilor/maghiarilor din inima țării, pornind de la considerentele următoare: – sunt de sute de ani aici; – sunt o minoritate opresată, cu drepturi ciuntite; – au o cultură proprie care s-ar afla – nu înțeleg cum și de ce – amenințată. Adică ni se spune tot timpul să fim mai toleranți cu ei. Asta în condițiile ciudate în care ei nu prea dau dovadă de așa ceva. Istoric vorbind, actele lor îi pot califica ușor drept călăi, și nu victime! Iar dacă ideea de deschidere a granițelor și unire a culturilor este atât de plăcută unora, atunci ei ce urmăresc de fapt? Nu o închidere? Vor „ținutul” lor, izolat de alții – autonomie – în virtutea a ce? Nu a unui instinct puternic naționalist? 
4. Deci, mie mi se cere să fiu tolerant, să accept o rupere a țării – noi și autonomii – să accept aproapele care e aici de sute de ani și care are o altă cultură decât a mea (deși, în sute de ani ar fi trebuit să vorbim despre un mixaj, or se pare că separația este încă puternică), chiar și o altă limbă, iar prin această acceptare trebuie să: – îl las să își vorbească limba lui, chiar impunând-o cu agresivitate în acea zonă; – să îi las cultura să se manifeste, chiar dacă prin asta mă jignește – ceea ce ei sărbătoresc ca o mare bucurie, pentru cei din neamul și cultura mea este o sărbătoare a durerii, iar asta se întâmplă în aceeași casă, România; – au reprezentanți în politica românească de peste 30 de ani, chiar dacă nu au făcut niciodată nimic, dar absolut nimic care să ne arate că au făcut un gest pentru a merge mai bine tuturor, ci au acționat doar pentru acea comunitate și doar atât; – chiar dacă la ora aceasta ei sunt de fapt… noi, căci suntem „români” cu toții, dar de etnie diferită, se pare că iubesc mai mult să se identifice cu o altă națiune, iar pentru asta îmi flutură steagul altei națiuni/țări chiar la mine/noi în casă; – chiar dacă mi se șoptește tot timpul că nu există o ruptură între viața adevărată – de comunitate armonioasă – între etnicii maghiari și alte etnii, mulți prieteni care trăiesc în acele zone îmi spun că viața lor a cunoscut doar forme perverse de conflictualitate cotidiană; – mi se spune tot timpul că ei reprezintă o minoritate, chiar dacă ei sunt de fapt o… majoritate în zona centrală a țării, iar ca majoritate nu o văd deloc comportându-se așa cum îmi cer mie să mă comport cu ei. 
5. Având în vedere toate acestea, plus multe altele pe care nu le-am menționat, eu aș vedea că nu prea ai cum să fii echilibrat în asemenea situații. Și știți ceva, nici nu prea vreau să fiu echilibrat, decât dacă balanța mai înclină și spre noi, că tare mult mi s-a luat de conflictul ăsta. Mi s-a spus că pe vremea comuniștilor, maghiarii erau opresați, ținuți sub papuc, fără drepturi etc. Numai eu cunosc două persoane care au făcut Canalul pentru că au scris o piesă de teatru în care erau arătate realitățile contactului interetnic româno-maghiar. Iar maghiarii nu erau deloc personajele pozitive. Totuși, românii respectivi au fost trimiși la canal imediat, fiind pedepsiți pentru că separă tovărășia! Și apoi, nu pot uita că, de fapt, s-ar părea că marea mascaradă din 89 stă de fapt tot pe o politică – neschimbată până astăzi – a maghiarilor. O spun rapoartele securității și armatei din acea perioadă. Laszlo Tokes nu era deloc un erou – dovadă decorațiile retrase – ci, din contră, un individ care nu era deloc interesat de nimic românesc, ci doar de salvarea propriei etnii. Da, știu, după unii spun enormități acum. Noroc că faptele pot fi mereu interpretate… Așadar, având în vedere aceste lucruri, eu aș spune că toate drumurile duc la Roma. Iar Roma nu prea are nimic de-a face cu Buda. Sau cu Pesta! Nici cu vreo posibilă țară a țiganilor – cum spun legendele că ar fi de creat pe undeva prin Oltenia, nici cu o venire în masă a evreilor prin Bucovina, nici cu balele curgătoare ale rușilor care ne vor din nou cu limba rusă obligatorie peste tot, și nici cu mai diplomații, dar mai nocivii americani, care ne storc pe alte căi – doar noi i-am dorit aici și i-am așteptat aproape un secol. Toate aceste legende poate că fac parte din imaginarul social al românilor care se văd mereu hârjoniți, dar dintre ele, oricât de elucubrante ar fi aceste povești, problema maghiară nu prea mai ține de un astfel de imaginar. În istorie vor rămâne cu această acceptare „tacită”. Iar asta e ceva concret, nu vreo legendă!