TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu Alexandru -Pro Jurnalistic

 

    Zilele acestea jurnalismul este în egală măsură lăudat, admirat chiar, căci ne ține informați despre ce fac unii, alții în perioada aceasta destul de tensionată, dar este și extrem de înjurat, pentru invazia de fake-uri sau părtiniri ale unor teorii, persoane, instituții. De blamat este și pentru faptul că are parcă o singură obsesie, anume acest virus. Asta în timp ce acum profită cei mai mulți indivizi, sunt încălcate drepturi fundamentale, există abuzuri imense din partea Statului, instituțiilor sale, profitorilor economici etc. Pe aceștia parcă i-a uitat, sau au pălit în fața acestui „dușman invizibil”, după cum ni-l prezintă președinții de țări. Dar nu despre aceste lucruri doresc să vorbesc. Nici despre cum puteți să vă feriți de fake-news-uri. Acum e greu și pentru cei antrenați să facă o triere în timp real. 

    Doresc să vă vorbesc despre partea frumoasă, atractivă a jurnalismului. Nu doresc să cad în patetism, deși mici scăpări vor exista, dar încerc să îl prezint într-o interpretare cinematografică, așa cum este el prezentat ca subiect central în filmul Home before dark. Filmul tocmai a fost lansat, și prezintă, după cum se pare, o istorie adevărată. O familie se mută într-o zonă „unde nimic nu se întâmplă, în provincie”, venind din New-York-ul care mustește de povești și aventuri. Tatăl din familie a fost jurnalist, lucru care a influențat major pe fata mijlocie, Hylde, care are în jur de 11 ani. Familia se întoarce în orășelul în care tatăl a copilărit, iar aici aventurile încep, în special pentru micuța Hylde. Aceasta se transformă într-un jurnalist, inspirată fiind de tatăl care odinioară o purta cu el peste tot prin New-York, astfel încât ea devine un adevărat jurnalist, cu deprinderile aferente, încă de la această vârstă, ajutându-și astfel și tatăl pentru a se reîmpăca cu sine și cu microbul jurnalismului. 

    Filmul este o reclamă excelentă făcută acestui domeniu. Mai mult, pune accentul pe anumite elemente care scapă de foarte multe ori celor care se apropie timid de meseria aceasta. Să le luăm pe rând:

  1. A fi jurnalist înseamnă a adopta un mod de viață. Jurnalismul este un mod de viață! În ce sens? Viața trebuie trăită ca și cum ai fi jurnalist! Altfel nu poți fi decât un înecat în plictisul și rutina vieții. De aceea înseamnă să fii implicit filosof. Prin curiozitate, prin tenacitate, prin pasiunea pe care o depui pentru a investiga, a ancheta un lucru necunoscut. Ești lipit de viața socială, de ceilalți și de misterele care plutesc peste tot, chiar și în cel mai anost loc, „unde nu se întâmplă nimic”. Nu îți trebuie multe instrumente pentru a deveni jurnalist, și un copil o poate face. Ai nevoie doar de un carnet și de picioare și ochi buni. Și poți să te apuci din seara asta de așa ceva!
  2. Adevăratul jurnalist este cel care poate să vadă lumea cu ochii unui copil de 11 ani! Cu acea curiozitate, idealitate, dar și îngrijorare pentru existența lumii în care trăiește. Dacă un copil de 11 ani ne poate da lecții despre cum trebuie să duci până la capăt o investigație, o anchetă, o cercetare a lumii, este păcat, ca tânăr sau ca adult, să nu procedezi în același fel. La nivel de amator, cel puțin.
  3. Ceea ce antrenezi în primul rând în momentul în care începi o astfel de viață este simțul pentru detaliu. Precum și viața semnelor. Nimic în lumea asta nu are o existență în zadar, mai ales cea în durere! A trăi degeaba sau a avea o existență degeaba implică o imensă durere. Durerea crește și pentru că nu înțelegi semnele, nu vezi nimic oriunde ți-ai întoarce privirea. Dar trebuie să-ți faci un carnețel și să te urci pe bicicletă sau trotinetă și să „pleci pe teren”, să vezi lumea și să iei contact cu ea. Filmul acesta ne trimite la o altă reprezentare interesantă a acestui mod de viață, trăit întru atenție acordată mediului – este vorba despre Le Fabuleux Destin d’Amélie Poulain, din 2001. 
  4. Există o plăcere specială în a da sens lucrurilor, oricât de neplăcut ar fi rezultatul cercetării sau găsirii acestor sensuri. Poți investiga comunismul – cum o face jurnalistul Thierry Wolton – sau poți investiga misterele lumii, așa cum găsim la mulți creatori de documentare, sau, precum Michael Moore, cauți o rațiune – ocultă sau nu – care trage de fapt firele lumii acesteia. Toate acestea te așază pe făgașul căutării de sens. 
  5. Ajungi la fericire dacă îl ajuți pe celălalt, ar spune Gandhi. Dacă „privești la suferința celuilalt”, după cum spune și face Susan Sontag, devii om, nu robot și nici animal. Faci parte din rețea, din matrice, și o înțelegi atât de bine într-o zi încât adaptarea ta la lume se transformă în ajutor dat lumii. Bineînțeles că toate acestea sunt valabile dacă menții o conduită bazată pe principii de la care nu te abați. Dacă transformi toată această frumusețe în interes mercantil, jurnalismul devine o meserie ca toate celelalte, în care banul ar conta, iar pentru el numai un jurnalist știe cât de jos se poate coborî pentru asta! 

Am auzit de curând o întrebare foarte isteață: Cum te-ai comporta dacă banii nu ar fi avut nicio valoare în viață? Ce ai fi făcut cu viața ta? Cui i-ai fi dedicat-o? Ți-ai fi ales meseria actuală? Ți-ai mai dori să devii cutare sau cutare? 

    Cam așa prezintă acest film viața. Viața ca o anchetă Holmes! Și în joaca serioasă cum numai un copil o poate trăi!

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro