TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu Alexandru – Printre cancanuri și cărți

    Am o „zbatere” interioară. Bineînțeles, nimănui nu-i pasă de „zbaterile” lui X sau Y, dar așa, de amorul artei, îmi vine să o prezint ca pe un obiect de sine stătător. Am prieteni care îmi spun în privat că sunt prea agresiv sau prea curajos cu unele articole pe care le scriu. Alții îmi spun că ar dori să citească mai mult lucruri legate de cărți, filme sau alte chestiuni care să atingă cultura mai mult decât cotidianul. Adică, mai pe scurt, să mai las cancanurile politice sau sociale și să trec la ceva mai serios, cum ar fi cultura. Pe de altă parte, o spun alții, mai numeroși, ceea ce contează este „să fii citit”, iar pentru asta trebuie să atingi subiecte „care interesează”. Pe cine mai interesează o carte sau un lucru cultural dacă nu are și o doză de spectaculos sau bârfă? Ah, era să uit, și trebuie să scrii cât mai pe scurt! Nimeni nu mai are timp de lungi articole! Telegrafic, ca o știre sau mesaj telefonic… așa ar trebui să arate noile articole de presă. Chiar și cele de presă culturală! Ce să faci? O dorință arzătoare „de a fi citit” nu am prea avut niciodată. Mi s-a spus că scrisul, pentru mine, este terapeutic, nu de altă natură, care cere faima sau altele de acest gen. Simt că așa este. Scriu când mă enervez sau când mă entuziasmez de vreo descoperire. Uneori mă deranjează „racilele” sociale de îmi vine să mă izolez absolut; să uite lumea că exist și eu să uit de lume. Mă deranjează cum ne batem joc de tot – de școală, de limbă, de educație în general etc. Cum să nu scrii cu obidă despre tot felul de anomalii? Cum să scrii, fără să obosești, cât mai sincer și direct posibil? 

    Îmi vine în minte o discuție de o noapte întreagă cu profesorul Cornel Mihai Ionescu. Da, extrem de puțini știu cine a fost acest om. Unul dintre cele mai mari creiere ale țării acesteia, care a cunoscut cam toate personalitățile din perioada interbelică până de curând, când s-a hotărât să plece spre neființă. Mai mult, stătea cot la cot și cu personalități „internaționale”, cum le numim noi, fiind prieten cu Umberto Eco și Jacques Derrida. Ei bine, l-am întrebat odată, în acea discuție, cum arătau personalitățile acestei țări pe care el le-a cunoscut. Vasile Voiculescu? Ioan Petrovici? Constantin Noica? Tudor Vianu (cel care l-a și „descoperit” și adus la catedră)? Eliade? Mihail Sebastian? Scriitorii? Artiștii? Iar omul s-a pus pe treabă. Mi-a spus o noapte întreagă despre ceea ce nu poate să spună despre aceste personalități. „Cum aș putea eu să spun vreodată public despre X, mare scriitor, că a făcut cutare?” „Cum aș putea să povestesc vreodată în public că Y a fost în stare să spună sau să facă cutare, deși în cartea lui povestește exact contrariul faptelor sale?” Și tot așa. Lumea din spatele culiselor. Lumea din spatele fardului și al admirației lumești. Cutremurătoare noapte în care exercițiul de sinceritate a fost cumplit! Realitatea durea și răscolea! Mă obsedează și astăzi acea nebunie a domniei sale. Poate de aceea îmi vine uneori să scriu fără perdea și sunt acuzat de unii sau alții. Am ajuns și eu în același impas totuși. Cum să mai scrii când devine din ce în ce mai greu de scris, căci orice ai spune, ataci pe cineva care este gata să îți ia apoi gâtul?

    Cum să scriu despre colegi care nu au scris niciodată un rând cu mâna lor, ci au copiat toată viața, iar acum mănâncă ori o pensie impresionantă, ori au salarii impresionante? Cum să scriu despre persoane pe care le cunosc – și implicit mi-ar face rău mie sau soției – dacă le-aș arăta cu degetul că nu au ce căuta în posturile înalte, pe salarii de neimaginat, care sunt incapabile congenital să realizeze ceva, dar care vorbesc cu „ei este” în plenul vreunei conferințe despre Ziua Limbii Române? Cum să scriu despre vreun individ care a intrat în politică să joace în picioare viețile noastre, dar care stă să se răzbune murdar pentru că „l-ai dat la gazetă”? Mi se spune: „vezi că ăsta este periculos, stai în banca ta!” Sau, „ar fi bine să nu mai deschizi subiectul ăsta”. Sau, „așteaptă, nu te repezi, ești la nervi…”. „Ai grijă, ăsta este nebun, toată lumea știe că se ocupă cu șantajul și calomnia; lasă-l în pace!” „Ce, vrei tu să revoluționezi lumea?” „E bine dacă stai cuminte!” Și trec în faza a doua. Obosesc de atâta inutilitate și avertizări – i se mai spun și flatus vocis sau „praf în vânt”, „vorbit degeaba” – de aceea merg spre alte subiecte, mai apropiate de suflet. Un film, o carte, o teorie interesantă. Apar vocile corului al doilea (ca în tragediile grecești): „Bagi și tu d-astea… ce nu interesează pe nimeni!” „Cine dracu să citească despre astea?” „Lasă-ne, nene, cu astea, altele sunt chestiunile importante în viață!” „Cultura a murit, fă ceva în viață, nene!” „Tu cu d-astea vii la copii? Nu îi înveți nimic practic! Doar ne strici copiii!” „Tu când te apuci de o meserie?!” „Cică ăsta este profesor! Cum dracu ai ajuns acolo, frustratule?! Tu astea înveți pe oameni acolo? Nu e de mirare că învățământul este unde este” etc. 

    Au ceva în comun cancanurile și cărțile? Da. Având în vedere experiența mea de până acum, gustând din ambele feluri de mâncare, văd că Cioran chiar nu a fost un prost. Ce legătură să fie între carte și impostorul cocoțat social? Văd cu tărie o asemănare cumplită: nesinceritatea. Frica de a fi sinceri până la capăt. Cartea este o escamotare – frumoasă, de altfel – dar o păcăleală până la urmă. Au dreptate deci cei care îmi spun că strică pe copii! Autorii cărților, în cea mai mare parte, sunt persoane extrem de nesincere. Încearcă să învăluie adevărul, să-l dea pe jumătate sau să-l ocolească. Viața lor este una care contrastează cu înfățișarea lor auctorială. Din frică, probabil, exact ca mine sau ca profesorul Cornel Mihai Ionescu – că nu poți spune anumite lucruri, iar uneori este periculos și să le arăți! Îți deranjezi comoditatea vieții. Începi o luptă cu morile de vânt, în care întotdeauna, dar întotdeauna ele câștigă, iar tu pierzi lamentabil, astfel încât să îți spui: „cine dracu m-a pus?”. Unii preferă această formă ca sinucidere! Pe aceștia îi admirăm. Doar după ce mor! Există, în schimb, oameni care se hrănesc cu cancanurile și intrigile. Nu pot să facă nimic în viață dacă nu trăiesc adrenalina dată de încrengăturile și torsionările sociale. Orice post înalt din politică sau din instituții are mari șanse să fie ocupat de un astfel de individ. Nu se pricepe prin definiție la nimic în viață și îl ia cu amețeală dacă nu este în mijlocul unui scandal. Iar scandal, slavă Domnului, poți să declanșezi din nimic. Dacă îi iei frâiele puterii, devine agresiv. Din plictis și pentru că nu știe altceva să facă. Fie el deghizat în universitar cu ștaif sau politician la patru ace, are un singur țel: cum să acumuleze cât mai mult prin orice mijloace, călcând pe orice reguli, norme etice sau legi, târând după sine o trenă urât mirositoare care se impregnează și în cei curați, care stau de obicei cuminți, cât mai izolați. Cartea, pe de altă parte, te duce acolo unde ar fi vrut autorul să meargă, dar nu reușește decât imaginar, în cuvinte. Unii își clădesc iluzia măreției absolute pe spatele copertei unei cărți. Simt că „au intrat în istorie”. Că „acum sunt cineva!” Sunt mari poeți sau mari scriitori când își pun fesul la culcare. Aiureli de cancan și acestea. Cel mai ușor ajungi la baza piramidei dacă te cocoți în vârful ei!

    „Ce dorești, nene, să ne spui de fapt?” Adicătelea, morala? Suntem falși, extrem de falși. Sinceritatea ne sufocă, deci și adevărul. Iar de aici ajungi negreșit la religie. Bunul prieten, preot și scriitor, părintele Alin Pleșa, atinge săracul extrem de direct – în limitele altor cenzuri – aceste aspecte care au până la urmă implicații de natură spirituală (îl puteți citi într-o presă paralelă gazetei. Atenție la „printre rândurile” sale!). Suntem bolnavi spiritual. Grav! A fi nesinceri înseamnă a păcătui împotriva adevărului. Or, ce este mai sincer pe lumea asta decât adevărul creștin? Da, știu că deja s-au aprins unii și spun: „hopa, o dai pe d-astea acum, m-ai luat prin fundul grădinii ca să mă aduci aici, pfff!” Da, creștinismul provoacă urticarie astăzi. Oricât de paradoxal ar suna, cancanurile și cărțile, nesinceritatea și fricile noastre au legătură cu bolile noastre. Iar acestea sunt de căutat în spirit, adică extrem de profund în ființele noastre. „Cel mai frumos lucru din lumea asta este Iisus”, spunea cineva. Nu trebuie să fii credincios sau creștin pentru a medita la ce este în spatele acestor vorbe. Luați-o metaforic, dacă direct vă ustură! A existat cândva un om care a spus: „Eu sunt Adevărul!” Adică sinceritatea orbitoare! Singurul sincer absolut din istoria omenirii. Rezultatul? L-am crucificat și l-am scuipat pentru asta! Exact aceeași soartă o are orice sinceritate dusă la extrem în această lume. Fie că te referi la cancanurile mocirlei sociale, fie că te referi la aerul rarefiat al cărților! Iată cum văd eu asemănarea tristă ce iese din mersul printre cancanuri și cărți!