TABLETA de MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – O teorie a sincronicității

Încă din liceu am fost fascinat de C. G. Jung. Îmi aduc aminte și în ce moment am auzit pentru prima oară de acest autor extraordinar. Era la ora de română. Revăd în minte și cum l-am scris în caiet, ce formă au literele și unde se afla pe pagină. Se amintea de el în momentul în care vorbeam despre Lucian Blaga. Se spune că scriitorul român a fost extrem de influențat de ideile psihiatrului elvețian. Tot în liceu am citit Dune, de Frank Herbert – faimosul roman SF. Fascinația mea era fără margini în momentul în care citeam acest roman. Iar când, spre sfârșitul său (după multiplele metamorfozări ale personajelor sale de-a lungul a numeroase volume), m-a cuprins un extraordinar sentiment… cosmic (scuzați patetismul derivat din acest termen, dar nu am alt înlocuitor care să exprime ceea ce numai un adolescent poate simți), am descoperit din nou că în spatele ideilor puse de Herbert în metaforă științifico-fantastică stau tot idei de-ale lui Jung. Din acel moment cred că mi-am ales ce aș dori să fac în viață, ce anume să cercetez. Dar psihologia ca atare nu îmi spunea mare lucru în acele vremuri, deoarece îmi place să mă joc cu idei abstracte, nu cu indivizi umani care au idei și afecte. Medicina mi se părea prea dificilă și doream să fac altceva decât unul dintre părinți, ca să nu spun că aveam teama că după atâția ani de studiu era foarte posibil să nu practic psihiatria, ci cine știe ce altă ramură, și în felul acesta m-aș fi simțit „ratat”. Astfel am ajuns la filosofie. Asta și pentru faptul că ideile lui Jung pot fi preluate ușor de filosofie și „se pot duce mult mai departe”, exact cum a procedat Blaga în sistemul său.

Am să amintesc aici doar un element fascinant pe care l-am descoperit – sau, mai degrabă, așa cum spun psihanaliștii, l-am conștientizat de puțin timp în profunzimea sa pornind de la „filosofia” jungiană. Am și eu o temă preferată în filosofie. De fapt, am trei, dar pe primul loc aș pune-o pe aceasta: relația dintre spirit și materie. Problema s-ar enunța astfel: cum se leagă sufletul de materia biologică? Cum e posibil ca substanța cugetătoare să influențeze, să modifice substanța materială? Am căutat foarte mult timp explicații de tip filosofic, și nu numai, care să-mi ofere un model explicativ în acest sens. Dintre toate, cel mai interesant (și care-mi satisface și așteptările) mi se pare de departe modelul oferit de Jung și urmașii săi. Cartea care mi-a catalizat această conștientizare despre care spuneam mai sus este cea a Jolandei Jacobi – Complex, arhetip, simbol în psihologia lui C. G. Jung apărută de curând la Editura Trei.

Ceea ce este cu adevărat interesant la această teorie – care este destul de cunoscută în mediul psihanaliștilor jungieni – constă în faptul că Jung construiește un model a-cauzal al relației dintre spirit/suflet și materie. Toate teoriile existente, care pornesc în mod oficial cu Descartes, pornesc de la un principiu cauzal care determină interacțiunea dintre spirit și materie. Adică spiritul influențează materia într-un mod special (iar acest „mod” este mai mult sau mai puțin explicat). Descartes este cel care a pus definitiv degetul pe rana acestei probleme, deși a „fentat” un răspuns satisfăcător, căci a „deviat” discuția spre alte aspecte ale problemei. În primul rând, în loc să vorbească despre relația, joncțiunea dintre cele două, el a introdus/definit termenii de res extensa (pentru materie) și res cogitans (pentru spirit/suflet – a nu se confunda cei doi termeni!); adică a repetat, întărind distincția dintre cele două căci, definindu-le, nu a spus mare lucru despre legătura dintre ele. În al doilea rând, când a fost vorba să spună cum funcționează această influență dintre cele două substanțe, probabil din cauza dificultății de a gândi un asemenea edificiu explicativ, preferă să vorbească despre o metaforă/analogie. El spune că spiritul este precum cârmaciul aflat pe vasul său, el conducându-l acolo unde dorește. Și aici se oprește. Cauză-efect! Cârmaciul trage de timonă, corabia o ia la dreapta, apoi la stânga și tot așa. Nu vorbește nimic despre sistemul timonier care angrenează mișcările corabiei.

În aceeași paradigmă cauzalistă stau și explicațiile mai noi cu privire la această problemă. Mai ales cele care vin dinspre biologie și/sau medicină. Încercând să găsească sufletul pe căi experimental-observabile, biologii au disecat creiere – care ar ține locul acestui sistem timonier. Numai că nu au reușit să găsească în suflet/spirit decât… electricitatea, adică o altă substanță care ar putea fi considerată intermediară între res extensa și res cogitans. Sufletul este o rețea electrică între neuroni și între creier și organele corpului, după cum spun noile științe neuronale. Nu s-a petrecut un salt prea spectaculos decât în aparență. Problema scapă în continuare printre degete.

Ce propune Jung? El procedează foarte filosofic în esență. El merge la logica funcționării acestei relații. De ce să considerăm că este vorba despre o cauzalitate anume în lumea spiritului, așa cum există în lumea materială din moment ce prima este complet altceva decât a doua? Este adevărat că materia este înțeleasă doar dacă îi aplicăm principiul cauzal. Dar nu este tocmai acest lucru cel care ne deranjează cel mai mult la spirit, anume faptul că se sustrage tot timpul cauzalității? Dorințele, acțiunile, gândurile, atitudinile pe care le avem par a se stârni în mare parte în mod spontan. Putem să le explicăm pe multe dintre ele și într-un cadru cauzal, așa cum face psihologia sau medicina. Dacă modifici un echilibru chimic al corpului, atunci acest dezechilibru are efecte asupra conștiinței, care se modifică și ea. Aceste explicații nu ajută să înțelegem ce este acest altceva, ci cum îl putem influența pornind de la materie spre el. Dar până a ajunge la comportamente, este vorba chiar despre viață. Cum este posibil ca viața să existe? Adică să „se țină laolaltă” un întreg edificiu alcătuit din miliarde de celule care funcționează perfect, ca ținute în mână de un „cârmaci” inconștient? Ei bine, spune Jung, acest lucru se petrece în mod sincronistic. Adică spiritul se întâmplă continuu să însoțească biologicul și psihicul unui individ. Există un fel de paralelism între cele două substanțe, care în mod normal nu au cum să se atingă, iar dacă s-ar „atinge” oricum nu s-ar produce niciun „efect” în urma acestui „contact”. Sunt ca apa și uleiul. Ca materia și non-materia (nu anti-materia!). Nu fac parte din aceeași gamă/scală. Cu toate acestea se întâmplă – temporal vorbind – ca cele două să co-existe simultan pentru o anumită perioadă de timp. Ca un suflu sau ca o aură, această coexistență le face pe cele două substanțe să se răsucească una în jurul celeilalte și să ne dea iluzia că ele interacționează. Unii ar spune că este vorba despre un accident continuu viața. Lucrurile se petrec ca și cum, pe linie cauzală, nu găsești nicio explicație pentru faptul că noaptea visezi un fluture rar pe care nu l-ai văzut de zeci de ani, considerându-l chiar specie dispărută, iar a doua zi unul dintr-aceștia se așază pe mâna ta și pregetă câteva momente acolo. Ești imediat tentat să spui că a fost o întâmplare, dacă vei căuta să dai o explicație rațională. Nu poate exista – după logica obișnuită a intelectului – nicio explicație în afară de invocarea hazardului și a întâmplării. Tot astfel, există o serie incredibilă de fenomene sincrone între cele două substanțe. Și în felul acesta se leagă sufletul de materie! Nu este o poveste frumoasă aceasta?

Valeriana Comedie




Gurmand + Raiman
Daca ti-a placut acest articol il poti distribui:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Politica de confidentialitate (click pe acest link)

Statistici Trafic Google Analytics
Statistici Trafic.ro