Tableta de miercuri: Pompiliu ALEXANDRU – Idiocrația și predarea-învățarea

Vocația de profesor nu mai există. S-a stins! Nu din cauză că nu ar mai exista asemenea profesori cu vocație. Ci pentru că nu prea mai au „pacienți”. Ultimele oaze de copii minunați se sting sub ochii noștri. În ritmul actual, vom vedea că în maximum cinci ani uniformizarea indivizilor este completă. Meseria de profesor este și ea din ce în ce mai inutilă. Unde duc toate drumurile? Spre marele și unicul profesor numit Google. Oricum, de acolo se copiază continuu referate, eseuri și orice mai este nevoie pentru copil pentru a trece vreun examen. Toate studiile din neuroștiințe care se apleacă asupra problemei educației, converg spre același rezultat. Efectul Flynn, care arata prin anii ’60 că IQ-ul populației medii crește continuu – și confirmându-se până prin anii 80-90, pare a se da peste cap acum, asistând la o cădere liberă, fără precedent. Dacă inteligența se înlocuiește cu o idiocrație cât mai crescută, nu mai este nevoie de profesori, nu mai este nevoie de educație. Chiar dacă o mai păstrezi ca pe o piesă de muzeu, nu mai ai cui să predai. Avem studenți care termină o facultate fără să citească o singură carte! Avem elevi care iau un bacalaureat și sunt complet… analfabetizați funcțional (pare că se merge la școală nu pentru alfabetizare, ci pentru analfabetizare)! Avem oameni care lucrează cu legi sau în administrația publică ce nu sunt în stare să ofere un argument simplu sau să dea o definiție a unui termen banal. Limbajul le este sărăcit complet. Abia dacă pot să „plaseze” temporal o frază (mai mult ca perfectul, perfectul simplu etc. nici nu le mai înțeleg la ce moment temporal trimit). Nu cunosc un vocabular bazic al limbii materne. De scris, ce să mai vorbim… Sărăcia vocabularului exprimă direct sărăcia sufletească și afectivă. Idiocrația este în floare. Și a început să dea și roade (vedem politicieni copți care sunt senini în fața criticilor; nu înțeleg care este problema că nu se pot exprima în limba română și ce legătură este între asta și postul înalt pe care îl vizează). Avem un ministru al Educației care încearcă o tactică de doi lei. Pe de o parte debirocratizează sistemul – lucru pe care profesorii îl cer de zeci de ani – iar pe de altă parte reduce orele copiilor prea încărcați de programe. Da, sunt încărcați cu enorm de multe materii. Dar, ca să faci o asemenea reducere, studiezi bine impactul. Ce pui în loc? Le introduci lecții de dans? De pictură? De muzică? De lectură obligatorie? De sport? Sau nu le mai pui nimic în loc, și îi dedai spațiului social care îi modelează cu o viteză la care niciun profesor nu face față? Aș fi primul care să încurajeze aceste reduceri de ore. Să le reducă și mai mult, nu zic nu. Dar totul este egal deja cu zero. Oricum sunt reduse în practică. Cum adică? Câți elevi/studenți învață la toate disciplinele? Se concentrează doar pe două-trei – dacă sunt interesați – iar la restul sunt cvasi-nuli. Din școala românească se chiulește masiv. La școală se vine doar în vizită și când există chef. Sau când apare o obligație pentru a lua o notă. Nu există interes nici măcar minim pentru o disciplină „neimportantă” – nu că celelalte ar fi considerate „importante”, dar sunt percepute ca un fel de obstacol de trecut, sunt constrânși să treacă prin acelea pentru a obține o diplomă. Aceasta e imaginea de ansamblu. Oaza se restrânge zilnic. O văd, există, și o văd și micșorându-se. Există copii care găsesc timp să citească, să scrie, să participe la tot felul de activități extrașcolare, care fac proiecte și se distrează. Cum fac? Căutați-i pe ultimii mohicani și întrebați-i! Totul ține de acest interes, de pasiune și de atracție. Restul? E dispus să plătească pentru a nu fi deranjați! Fac în fiecare an un sondaj printre studenți, în momentul în care îi simt că fac parte din această categorie – a deșertului, nu a oazei. Întreb (riscantă întrebare, știu!) dacă le-ar conveni ca profesorul să nu mai vină niciodată la niciun curs, să ofere o notă de trecere sau chiar una mai mare, dar cu condiția ca studentul să mituiască profesorul cu o sumă de bani. Procentul este îngrijorător! Peste 80% răspund că ar da între 100 și 500 de lei, dar să se vadă cu o notă de trecere/sau una mai mare. Adaug o întrebare după răspunsurile acestea: Dar nu v-ar interesa să veniți de plăcere, când puteți sau din curiozitate să vedeți cam despre ce ar fi vorba în disciplina respectivă, chiar dacă ați dat banii și aveți „asigurată” nota de trecere? Răspunsul este NU! „Tocmai d-aia dăm bani! Să nu auzim nimic despre astea!” În fine, vine și a treia întrebare și ultima: „Dar nu vă deranjează că prin această mituire faceți un act atât imoral, cât și ilegal?” Răspunsul este uimitor: „Toată lumea face asta! Dacă se poate, de ce nu?!” Fac acest „exercițiu” de câțiva ani, mai precis de prin pragul unor alegeri, când ideea mi-a fost dată de un jurnalist care întreba oameni pe stradă dacă și-ar vinde votul pentru 1000 de lei sau alte sume. Mai mult, îi întreba pentru ce sumă ar face pușcărie în locul altcuiva. Suma ajungea la valori ridicole: 500-1000 de euro pentru 2 ani de pușcărie! Na, poftim! Educați această națiune!

Distribuie:

Locuri de munca difamcom

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro