TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Cu mască și fără mască

Exista o emisiune pe timpuri, prin anii 80 – reluată în altă formă astăzi – care se numea Cu mască și fără mască. Îți lua ceva până identificai personajul din spatele măștii. Oricum, ideea ca omul să poarte o mască este extrem de interesantă. Chiar termenul de „persoană” provine din latinescul persona (și grecescul πρόσωπον – prosopon = de unde și obiectul cu care ne ștergem fața, „prosop”). Termenul latinesc trimite la ideea de mască a actorilor. Și termenul grecesc are legătură cu fața, cu ceea ce stă în față sau se pune pe față. Ambele forme etimologice trimit la acest obiect care se adaugă chipului pentru a-l ascunde sau a-i da o anume figură, a-l individualiza. O persoană este deja un individ care iese din masă printr-o caracteristică ce-i marchează unicitatea; poartă o mască proprie. Altfel am fi precum soldații sau boabele de grâu. Heidegger ar fi spus că persoana – precum și obiectul tehnic – prezintă o scoatere din ascundere. Dar este paradoxal faptul acesta, căci masca ascunde adevărata față – fie pentru a o proteja, fie pentru a simula ceea ce ea nu este.

Avem măști chirurgicale – pe acestea le-am valorizat brusc în această perioadă – deci au funcție septică, de protecție dublă, și pentru persoana care poartă masca, și pentru persoana din fața ta, pro-sopon. Apoi avem tot felul de măști de protecție – masca de sudor, de scafandru, de pompier… Acestea se distribuie și în funcție  profesie, dacă este necesar. Avem măști ritualice, care să înspăimânte, care să înfrumusețeze, care să hrănească tenul, care să-l întinerească. Măști în sens figurat – și-a pus masca/mina de interesant etc. Măști religioase, dacă ne gândim că femeile musulmane au burka aceea care acoperă definitiv orice petic de piele.

            Cele mai interesante măști mi se par a fi totuși cele ale hoților. Cele care merg mână în mână cu cele ale super-eroilor. Masca lui Zorro nu este aceeași cu cea a borfașului care sparge o bancă, deși pot fi interschimbate. Mie îmi pare bine că trăiesc epoca în care se acordă o funcție aproape culturală – abia aștept o paradă a modei la Milano sau Paris pentru a vedea ideile năstrușnice prin care măștile vor deveni obiecte de lux. Am ratat epoca în care peruca era un obiect cultural extrem de elaborat. Mai ales pentru cei ca mine… Acum am să mă bucur de epoca măștii. Măcar nu pot fi recunoscut. Iar când o port, de fiecare dată când intru într-o bancă sau magazin, îmi pun întrebarea: „oare ce personaj aș putea juca acum? Mă recunoaște cineva? Dacă aș declanșa un atac, aș putea fi identificat apoi?” Nu regret prea tare că doar astfel de gânduri „antisociale” îmi trec prin minte când îmi pun masca atunci când intru în bancă. Mai am ceva până când am să mă simt bine, căci lumea să uită la mine cu invidie, spunând: „vai, dar ce mască minunată are ăsta! Ce bine îi vine! Nici nu mai are nevoie de perucă… E frumos de îl deochi!” Epoca măștii în care am intrat este epoca fobiilor și a ascunderii. Dar și epoca deghizării și uniformizării absolute. Suntem non-indivizi. Septici și izolați adiabatic. Suntem o sursă de infectare unul pentru celălalt, dar și o manifestare a individualismului. Fiecare detaliu sau accesoriu vestimentar – ceea ce omul poate purta – determină în mod automat un anumit mod de a gândi. Epoca ciorapilor este alta decât cea a perucilor; epoca blănurilor este alta decât cea a corsetelor strânse pe talie. Acum am intrat în mod sigur în epoca măștii de protecție! Să vedem ce urmează să ne dezvăluie aceasta.

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro