Aveți cont sau beneficiați de vreun „serviciu” din partea CEC Bank? Fugiți cât mai puteți! Aveți de gând să mergeți spre ei, atrași de cine știe ce „avantaje”? Duceți-va la cei mai răi dintre cămătari, căci ieșiți mai puțin în pagubă. Haideți să vă descriu cum arată o scenă kafkian-orwellian-suprarealistă când intrați în contact cu această bancă! E vorba despre un mizilic, adică să ridicați niște bani de la bancomat. Mă întreb cam ce aventuri ar fi dacă am încerca să obținem un credit sau mai știu eu ce altceva.
Plec voinicește să ridic pensia unuia dintre părinți, căci pe frig nu prea se iese din casă. Plec așadar spre marea bancă CEC – cea cu rezonanțe atât de ispititoare și nostalgii și mai și! Mereu am avut un gust amar când am privit la o bancă, dar acum gusturile au căpătat și valențe estetice, căci efectiv te trezești într-un teatru absurd. Este vorba de a avea contact cu instituția cea mai departe de orice valoare morală, căci, deh, ce treabă are etica/morala cu banul? În fine, asta este o altă discuție. Mă duc să ridic pensia de la bancomatul Sediului Central – adică ăla de pe platoul prefecturii. Aici sunt două mașinării ATM, cum se mai numesc. Puhoi de lume la unul dintre ele, la celălalt…. nimeni. Îmi spun că nu știu de existența lui, fiind mai ascuns în perete. Mă duc spre el și încerc să butonez. Vine un pensionar și îmi spune: „Nu mai încercați, nu are bani!” Bun, acum înțeleg coada imensă de la celălalt bancomat. Mă așez la coadă. Văd că de fapt… nu prea e coadă, ci o grămadă. După două minute îmi dau seama că oamenii nu stau la coadă, ci observă sau își dau cu părerea legat de ceva ce apare pe ecranul acela. Sunt persoane în vârstă, și mă ofer să le dau o mână de ajutor, căci tehnologia îi depășește, îmi spun eu doct. Mă depășește și pe mine, după cum văd, căci bancomatele astea merg ca posedate. Uneori mă întreb cum voi arăta eu pensionar în fața unui aparat la care mă uit degeaba, iar vreun nepoțel îmi va arăta abc-ul, râzând de mine. Tot ies informații cu privire la lipsa de fonduri ale clientului din mașinăria asta. Așa că mai încearcă și altul, și altul. Deh, concluzionez, nu are nici ăsta bani, dar de ce naiba nu apare un simplu text pe ecran prin care să spună că mașinăria nu mai are bani? Le dă palpitații săracilor oameni care știu că ar fi trebuit să aibă bani „pe card”. Grămada oftează și pleacă înjurând. Unii intră în bancă, așezându-se la altă coadă, și adresând alte înjurături, căci dacă ridică banii de la ghișeu, li se percepe un comision. Ăștia de la bancă s-or fi vorbit ca în perioada în care se „bagă pensiile” să golească bancomatele? Prea mă gândesc la teoria conspirației. Nu, e doar un flux imens de persoane care extrag tot, din varii motive. Plec spre alt bancomat al băncii respective, aflat pe lângă Primărie. Îmi spune aparatul din nou că nu sunt fonduri suficiente. Intru în banca anexată bancomatului și întreb dacă nici acest aparat nu are bani. „Cât doriți să extrageți?” „Atât!” „Ah, încercați o sumă mai mică, toată lumea scoate bani și suprasolicită aparatul!” Bine, mă gândesc… pe frigul ăsta mașinăria s-a încins numărând banii pensionarilor și dă rateuri. O iau băbește, cu sume mici. În sfârșit, îmi scuipă banii. În trei etape rezolv problema. Numai că îmi dă doar „hârtii mici”, cum se spune. Având un teanc generos în mână și privindu-mă invidioși cei din jur, îndrăznesc să intru în bancă să schimb suma în „hârtii mai mari”, că să nu mânii pe Dumnezeu numărând cu orele la ei, ca un milionar adevărat. Îl și văd pe tata încercând numărătoarea de vreo zece ori, poticnindu-se și luând-o de la capăt, căci dai rateuri de la o vârstă, degetele nu-ți mai sunt sprintene ca odinioară. Acum vă imaginați că am scos o pensie specială cumva! Aiurea! E doar o pensie decentă, dar oferită în monedă indecentă, ca să pară că e mai mare! De-ar fi avut-o tot atât de generoasă, dar în hârtii de 500, cum obișnuiesc domnii politicieni, mai treacă-meargă. Așadar, intru în bancă și mă așez la o nouă coadă. Mică, ce-i drept, având doar o persoană în fața mea. „Doresc și eu să schimb pe aceștia în monedă mai mare, ca să scadă teancul ăsta, fiind mai ușor de manipulat. Măcar de câte 100 de lei dacă mi-ați da…” „Nu se poate!” „Aoleu! De ce? Și dumneavoastră ați rămas fără bani?” „Nu, noi nu avem voie să schimbăm, să dăm cupuri!” „Ah, păi nu sunteți bancă?” „Ba da! Dar nu avem voie!” „Dar, doamnă, băncile nu cu bani se ocupă? Nu se presupune că faceți schimburi, și valutare etc.?” „Ba da, dar nu așa!” „Adică doriți să îmi spuneți că după ce vin de la altă sucursală a voastră unde bancomatele nu aveau bani, ajung aici și ăsta dă rateuri, îmi spuneți să îl iau ușurel, el îmi dă o cărămidă de hârtii mici, mă vedeți că sunt clientul vostru și iau de la acest aparat care vă stă în cap, deci după toate astea îmi spuneți că nu aveți voie să îmi dați aceeași sumă, schimbată în monedă mai mare?” „Da!” Din acel moment mi s-o pus o pânză pe ochi și am crescut decibelii. „Degeaba strigați la noi, noi suntem doar funcționari. Respectăm regulile băncii!” „Păi, duduie dragă, cheamă la negocieri dumneata pe directorul băncii ca să îi expun speța mea și poate ne înțelegem să încheiem această afacere care este doar în avantajul meu, e adevărat! Lucru neobișnuit pentru o bancă, știu, dar asta este. Și apoi, exact așa senini au fost și funcționarii ăia care și-au făcut datoria pe la Pitești, Aiud, Gherla pe vremea schingiurilor. Nu am pomenit niciun torționar, niciun funcționar din lumea asta care să nu fie „doar un simplu funcționar” cu care nu ai voie să te cerți, iar având conștiința datoriei îndeplinite cu onoare! Și vă mai mirați că vă blestemă lumea și vă înjură?” După un moment de cugetare, duduia îmi spune: „Nu trebuie să țipați la mine, luați loc și am să vă dau banii!” Rămân cu gura căscată. Mă așez automat și nu mai spun nici „pâs”. Mă tot gândesc cum de s-a putut dintr-o dată, cum de s-a sucit regulamentul în avantajul meu?! Și stau. Și stau. Minutele trec. Pleacă undeva pe o ușă, și nu mai vine. S-o fi dus la seif! Vine, se așază din nou la biroul ei, luând un alt client, și îmi spune să aștept. Oare își bate joc de mine? Între timp mai intră câte o persoană și întreabă câte ceva. Sunt cu toții… dar absolut cu toții luați la rost. Ceva le pute tot timpul doamnelor respective. Pun întrebări obraznice clienții ăștia și nu pricep nimic! Îmi propun să văd prima persoană care iese mulțumită din locul ăsta. Și îmi propun să stau și toată ziua aici. Nu am văzut pe nimeni ieșind calm; un sfert de oră, o jumătate de oră cât oi fi stat acolo, așteptând să apară banii ăștia. Mă prind despre ce este vorba. S-a dus în spate, la seif, dar ăsta se deschide greu, ca la Banca Vaticanului, sau Marea Trezorerie Națională a Marii Britanii! Și eu care credeam că nici wc nu au în sub-scara asta de bloc… Or fi având și ceva etaje în jos? Poate că sub banca asta, sub oraș, se întinde un Guantanamo ceva! O fi vreo casă conspirativă a MI5-ului. SRI-ului? Ușa seifului se deschide doar după 5 minute! Bine de știut, poate cândva… În sfârșit, vine cu banii. „Stați așa! Un buletin, vă rog!” Pe bune? Vă dau zece lei, îmi dați zece lei! „Ne trebuie datele dumneavoastră”. „Și CNP-ul?” „Da!” Mă conformez, căci deja sunt curios. „Probă de sânge dau? Salivă pentru harta ADN-ului?” Da, sunt cam obraznic. Scoate la imprimantă și o hârtie în care se precizează câte hârtii de 100 de lei mi se dau, câte de 200, câte de 50. Semnez în două exemplare. Iau banii și ies împleticindu-mă. Până să ies, una dintre le îmi strigă: „Pe viitor să știți că puteți să extrageți și de la alte bancomate, ale altor bănci. Nu percep comision, căci asta e directiva UE.” Plec fără să zic nimic. Le simt pe cele două dudui cum comentează nesimțirea mea și cât de mult le-am deranjat ziua ridicând tonul. Au nevoie de psiholog mâine, sigur, pentru a trece peste trauma indusă de mine. Până să ajung la tata să-i dau pensia, trec și pe lângă cel de-al treilea sediu al CEC Bank pe care îl știu în oraș – sper că și ultimul – cel din micro 4. Coada e imensă la bancomat. Aud strigăte, înjurături. Grăbesc pasul. Hai, sper ca luna viitoare să fie mai cald!
Facebook
WhatsApp
TikTok
