TABLETA DE MARȚI – Puiu JIPA – O întîmplare veche, dar nouă

Între 1984 și 1991 am avut multe turnee. Cele mai mișto erau la mare. 10-14 zile, un spectacol pe seară la grădinile de vară sau la teatrele în aer liber. Arhiplin peste tot. Amplasam în scenă trei microfoane, în unghiuri strategice și mutam acțiunea de la un microfon la altul. Înainte de plecarea în turneu făceam o repetiție, două, să vedem cum ne deplasăm. Asta ca să nu sufere acțiunea comediei, care, în paranteză fie spus, era extrem de dinamică deși avea multe vorbe. Pe deasupra, cînd trebuia să ne deplasăm în cîte un colț, pentru o scenă de aparte, luam frumușel stativul și îl duceam unde trebuie, apoi îl puneam, firesc, la loc. Era o convenție. Ba chiar făceam și poante pe tema asta, un fel de șopîrle la adresa „ascultatului”. Comedia, pe care am jucat-o două stagiuni estivale, era scrisă de Ray Cooney și avea „defectul” că era o cascadă de întîmplări, una mai neverosimilă ca alta. Și toată lumea aștepta, ruptă de rîs, finalul. Fără finalul acela, absolut imprevizibil de altfel, nu puteai să pleci acasă.

Ei bine, La Eforie Sud (sau Nord?-Teatrele de vară semănau teribil) a început o ploicică destul de ușoară care s-a cam transformat în una cu găleata. Mai erau vreo 3-4 minute din spectacol. Scena era acoperită, publicul, ba. Încet-încet oamenii veneau spre scena care avea și un soi de streașină pentru fosa orchestrei. Bine, noi nu jucam cu orchestră, spațiul era gol și aveam grijă să nu ne apropiem, să nu cădem în cei 150 de centimetri de „hău”. Și fosa s-a umplut de spectatori. Vreo 500 plecaseră în fugă (am găsit la șlapi și la sandale, toate desperecheate, e drept).

Însă publicul rămas (și ud) a început să urce pe lateralele scenei, la început timid, apoi, împins de plouații din spate, din ce în ce mai spre centrul acțiunii actoricești. Ne înghesuiseră bine de tot. Un spectator mai scund a luat un stativ cu microfon și îl tot plimba pe deasupra capetelor „ca să se-auză și-n spate!”. Eram 8 actori și vreo 250 de spectatori, plus decorul, în cam 120 de metri pătrați. Am smuls microfonul plutitor și am răcnit că: gata! nu se mai poate juca!. Lumea fierbea, voia finalul. Atunci, i-am rugat să ne lase să terminăm spectacolul… invers. Am pus publicul să se așeze frumos pe decor, pe jos, pe unde apucă și, cu două microfoane și trei umbrele am ieșit în ploaie. Ca la teatrul radiofonic, că nu mai ploua cu găleata, deja turna, am jucat finalul. Am luat aplauzele, nesfîrșite parcă, uzi leoarcă. Umbrelele capotaseră și făceau „plajă” pe jos.

Marea problemă a fost că noi, actorii, nu ne mai puteam întoarce pe scenă, nu mai era loc și pentru noi. Stăteam, fleașcă… în „public”. Și ne-a apucat un rîs nebun.

Așa văd că e și acuma. Actorii profesioniști stau în ploaie și amatorii politici stau pe scenă… și se fac de rîs…


Regata Turbnobio

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro