IPOTEZE DE LUCRU – Iulian MAREȘ – Slovenia, povești de viață în timp de război

Distribuie:

Iulian  MAREȘ este unul dintre foștii mei elevi, de care îmi amintesc cu mare drag… Proiectul despre care ne va vorbi aici, prin mai multe povești de succes, povești de viață se numește Balkan Development Support și este o asociație tânără, ce reunește oameni cu experiență, profesioniști în sectoarele lor și creativi în ceea ce fac. Este o echipă internațională, iar obiectivul lor este să contribuie „la dezvoltarea economică, culturală și socială a locurilor unde trăim. Vom aplica lecțiile pe care le-am învățat în timp, ne vom folosi de mijloacele de care dispunem în mod firesc și de resursele pe care le putem accesa direct sau cu sprijinul prietenilor noștri, de acum sau de mâine. Considerăm că abordarea „oameni pentru oameni” e cea mai eficientă și că dezvoltarea durabilă pornește de la identificarea corectă a necesităților individuale și colective, dar solicită și punerea în evidență a perspectivei de satisfacere a fiecăreia. Ne propunem să aducem la un loc resurse și mijloace, pe care să le facem accesibile oamenilor orientați către viitor, caracterizați de onestitate și seriozitate, ce sunt interesați de bunăstarea comunităților din care fac parte.” (Ionuț  CRISTACHE)

În mod normal, un sejur turistic în Slovenia caută să arate vizitatorilor străini frumuseţile naturale ale ţării, începând cu staţiunile din Munţii Alpi, până în porturile Mării Adriatice. Cultura şi istoria ţării sunt precum meseria, „se fură”, după răbdarea şi interesul fiecăruia. Am avut prilejul, în urmă cu câţiva ani, să fac cunoştinţă cu ambele perspective. Timp de o săptămână, grupul din care am făcut parte a avut norocul unui program dedicat, conceput de gazdele slovene special să acţioneze asupra ochilor noştri ca un caleidoscop.

Vizita pe care am făcut-o la Parcul de istorie militară din Pivka m-a înfiorat sincer, nu datorită inventarului de „instrumente ale morţii” de care dispune acest muzeu în aer liber, ci datorită poveştilor de viaţă care, am descoperit, le însoţesc pe multe dintre acestea. Se anunţa a fi o deplasare plicticoasă, pusă în program de gazdele noastre presupus a fi animate de „patriotism local”, dar s-a dovedit a fi o coborâre în catacombele umanităţii, o reamintire brutală a obiceiului străvechi şi universal valabil de a ne omorî unii pe alţii în masă, chiar de a ne antrena din greu pentru asta. Tânărul ghid sloven cu care am făcut turul parcului a avut multe poveşti de împărtăşit şi a făcut-o cu vădită pasiune pentru istoria militară a ţării sale. Am luat ca lecţii de ţinut minte două dintre relatările lui:

În timpul federaţiei iugoslave, orientarea politică asumată de la Belgrad indica NATO drept „duşmanul ţării”, iar Italia, statul membru al Alianţei cel mai apropiat geografic, era „ţinta” imediată. Slovenia făcea parte din federaţie şi, având deschidere la Marea Adriatică, avea un aport natural de personal la marina militară iugoslavă. Aceasta includea o flotă de submarine de mici dimensiuni (foto 1), special concepute să realizeze misiuni secrete pe direcţia ţărmurilor italiene, pentru culegerea de informaţii militare. Echipajele lor erau formate, în majoritate, de sloveni. În virtutea jocului de neutralitate, de echidistanţă politico-militară, pretins de federaţia iugoslavă la nivel internaţional, misiunile respective trebuiau să fie executate absolut silenţios. Din acest motiv, submarinele aveau motoare electrice şi, din construcţie, erau dotate numai cu mijloace pasive de navigaţie şi  cercetare radioelectronică, piloţii fiind nevoiţi să se bazeze exclusiv pe semnalele captate din mediul exterior. Pur şi simplu, nu era instalat un sonar activ.

Pentru un consum redus în acumulatorii electrici, navigarea se făcea cu luminile complet stinse în interiorul submarinului. Pentru eliminarea celui mai mic risc de detectare fonică, marinarilor le era interzis să vorbească în intervalul de cinci zile, cât dura o misiune: două zile dus, o zi dura acţiunea de spionaj, alte două zile întoarcerea. Din cauza dimensiunilor mici ale navei, echipajul era silit să stea nemişcat, în poziţia şezut, având oricum foarte puţin spaţiu de mişcare. Piloţilor le era extrem de dificil să ţină submarinele la o adâncime optimă, nu prea aproape de suprafaţă, încât să nu fie văzute din aer, dar nici aproape de fundul stâncos al Mării Adriatice, pentru a nu se izbi de munţii subacvatici. Erau conştienţi că sunt pe cont propriu, din raţiunile politicii de stat, dar şi pentru că nu existau planuri pentru recuperarea lor – resursele minimale de aer şi curent electric ar fi făcut inutile orice tentative în acest sens. În aceste condiţii, nivelul de stres de care sufereau echipajele era imens: la fiecare şase luni, marinarii trebuiau scoşi din rândul personalului desemnat pentru misiunile secrete şi transferaţi temporar către alte activităţi. După alte câteva luni, reveneau în serviciul activ pe submarine. Pe termen lung, însă, mulţi sfârşeau având constant halucinaţii sau alte tulburări psihice. Nu se mai putea adapta la viaţa de familie, dar nici nu mai îndeplineau nici condiţiile de sănătate mintală pentru a rămâne militari. Ajungeau fiinţe umane inutilizabile, nici măcar de către ei înşişi.

Ascultând această relatare a ghidului nostru, mi-au venit în minte imaginile care au ilustrat sfârşitul sângeros şi fratricid al federaţiei iugoslave. M-am întrebat: pentru ce? La ce au slujit miile de misiuni secrete realizate de acele submarine, la ce bun irosirea neroadă a atâtor fiinţe umane înalt calificate şi antrenate la parametri de performanţă?

A doua poveste a fost punctuală, dar, în acelaşi timp, simptomatică pentru tranziţiile de la un regim la altul, de la o formă de organizare statală, la alta. S-a întâmplat în luna decembrie a anului 1990, când în Slovenia s-a declanşat mişcarea de independenţă, iar prima reacţie a autorităţilor federale iugoslave a fost să trimită trupe pentru reprimarea „revoluţionarilor” sloveni. În scurta perioadă de confruntări armate, un pilot militar sloven din Forţele Aeriene iugoslave a decis să „fure” elicopterul pe care îl avea la dispoziţie şi să zboare la Ljubljana. Dorinţa sa a fost să sprijine mişcarea de independenţă pornită de conaţionalii săi. Din păcate, sistemul de apărare antiaeriană din jurul Ljubljanei, tocmai pus în slujba revoluţiei, a considerat apropierea elicopterului său ca fiind un atac al aviaţiei militare iugoslave. S-a deschis focul împotriva aeronavei, aceasta a fost doborâtă, iar pilotul sloven a fost ucis de către cei în sprijinul cărora venea. Al doilea pilot militar sloven care a zburat cu elicopterul din Serbia, către Ljubljana, a avut o soartă mai bună. Apărătorii oraşului realizaseră deja tragica eroare făcută în cazului primului şi nu au mai tras. Acest al doilea elicopter (foto 2) a fost păstrat şi se află în Parcul de istorie militară de la Pivka, spre aducerea aminte a acelor vremuri. Slovenii văd întâmplarea ca fiind un exemplu dureros al modului stupid şi brutal în care autorităţile de la Belgrad au gestionat tendinţa centrifugă pe care  s-au înscris provinciile istorice ale Iugoslaviei după căderea comunismului în Europa Centrală şi de Est. Pentru ei, momentul desprinderii de trecutul comun iugoslav este o componentă firească a identităţii naţionale, care trebuie amintită generaţiilor viitoare şi afirmată în faţa vizitatorilor străini.

Noi am fi putut păstra elicopterul cu care pilotul Vasile Maluţan i-a scos pe soţii Ceauşescu din clădirea Comitetului Central al Partidului Comunist Român. L-am fi putut expune la Muzeul Militar Naţional, alături de autovehiculele uşor blindate ale Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă lovite deliberat şi ucigător de tirul tancurilor dispuse în faţa sediului de atunci al Ministerului Apărării Naţionale. La „revoluţia” din anul 1989, şi românii au tras împotriva românilor, nu doar din greşeală, ca la sloveni. Prin bunăvoinţa Ambasadei slovene la Bucureşti, am aflat recent că România a donat Sloveniei, în anul 2014, un avion militar de tip IAR 93, care acum este expus în Parcul de istorie din Pivka. Aeronava în cauză a fost un produs româno-iugoslav, deci reprezintă un fragment de istorie comună, a cărui relatare, către vizitatorii străini ai Sloveniei, face o imagine bună şi României.

(fotografiile au fost preluate de pe website-ul Parcului de istorie militară din Pivka, http://parkvojaskezgodovine.si/en/)

Distribuie:

Regata Turbnobio

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro