Pornind de la premisa că fiecare individ se naşte cu conştiinţa binelui şi a răului, este de bănuit că la Judecata de Apoi vom da seamă doar pentru convingerile şi faptele noastre, nu şi pentru cele ale vecinilor, prietenilor, cunoscuţilor şi necunoscuţilor. Altfel spus, nu vom fi judecaţi în funcţie de ceea ce au crezut alţii că ar fi trebuit să fim şi să facem, ci ne vom judeca noi pe noi înşine, în orizontul acestei conştiinţe, doar pentru ceea ce am fost şi am făcut. Şi este de presupus că cei care şi-au construit viaţa în funcţie de valori induse sau impuse de alţii, valori care le-au fost şi le-au rămas, de fapt, străine, vor fi găsiţi vinovaţi. Pentru păcatul de a-şi fi irosit viaţa.
Mutatis mutandis, îmi imaginez că aşa stau lucrurile şi în privinţa popoarelor, la judecata de apoi a istoriei. Şi mi-e teamă că, la o asemenea judecată, România va fi găsită în repetate rânduri vinovată de păcatul irosirii. Pentru că în cei 158 de ani de existenţă, România a avut rareori curajul să se întrebe ce îşi doreşte cu adevărat, mulţumindu-se cu a-şi dori doar ceea ce i-a părut a fi posibil. Problema este că, în vederea atingerii unui asemenea scop, România s-a văzut nevoită să adopte formal, pentru a se putea dezice ulterior, în funcţie de un context istoric sau altul, mereu alte seturi de valori, seturi care n-au avut prea multe în comun nici între ele, nici ele, pe rând, cu România, astfel încât astăzi, şi dacă ne-am dori să aflăm, ne-ar fi destul de dificil să stabilim cât din istoria noastră este rezultatul voinţei reale a poporului român şi cât este rezultatul unor circumstanţe mai fericite sau mai puţin fericite.
Ştiu, îmi veţi spune că, procedând aşa, am supravieţuit la răscrucea imperiilor. Acest loc comun al istoriografiei naţionale întotdeauna m-a dus cu gândul la o fabulă a lui Esop, fabulă pe care o voi reda aici în întregime, fie şi doar pentru parfumul aparte al versiunii lui Sadoveanu:
O pisică prinsese un liliac ce căzuse jos din zbor şi vrând să-l mănânce, el o rugă de iertăciune; iar mâţa-i zise că nu poate să-l lase, fiindcă aşa îi este meşteşugul, ca să prindă paseri. Liliacul îi zise atunci că el nu e pasere, ci şoarece; şi fu lăsat. După aceea iarăşi fu prins de altă pisică, ce de asemenea vru să-l mănânce; el iarăşi o rugă să nu-l mănânce, că nu-i şoarece, ci-i pasere; şi iarăşi îl lasă; şi aşa se întâmplă că schimbându-şi numele de două ori a scăpat cu viaţă.
Învăţătură: Aceasta ne arată că se cuvine şi nouă să nu rămânem la aceeaşi stare, ci să urmăm celor care se prefac după vremi şi de multe ori scapă din primejdii (Pisica şi liliacul, în Alexandria. Esopia, ESPLA, Bucureşti, 1960, p.180).
Morala, enunţând avant la lettre principiul evoluţionist potrivit căruia supravieţuieşte cel care se adaptează, ne este cunoscută şi din alte fabule, însă faptul că în varianta lui Donici, Liliacul şi rândunelele, spre deosebire de variantele lui Esop şi a lui La Fontaine, morala fabulei este radical diferită nu poate fi, în context românesc, cu totul întâmplător: Aşa isteţul liliac/ Din două întâmplări cu minte au scăpat;/ Dar starea-i fizică nu e de lăudat,/ Căci el, după proverb: nici turc nu-i, nici turlac/ Şi tristă soartă au acei din poporeni/ Ce nu sunt nicăiuri statornici cetăţeni. Pentru că va fi supravieţuind cel care se adaptează, dar, preocupat să supravieţuiască, uită să mai şi trăiască. Pentru că este nevoit să uite cine este. Şi să uite ce îşi doreşte cu adevărat, dincolo de simpla supravieţuire.
Ce ne dorim noi, românii? Ce ne dorim, făcând abstracţie de orice condiţionare geopolitică şi de orice ideologie de import? Unul dintre răspunsurile deja clişeizate este să muncim ca în Est şi să trăim ca în Vest. Ceea ce nu prea este posibil decât prin eludarea legii. Dar este într-adevăr aşa? În ce măsură o asemenea generalizare corespunde realităţii?
Iar o întrebare tot atât de importantă ca prima este cum suntem. Nu cine suntem şi nu cine am fost. Am pierdut nepermis de mult timp încercând să ne descoperim sau să ne inventăm trecutul, să ne legitimăm nu prin ceea ce suntem, ci prin ceea ce am fost. Astăzi, indiferent cum l-am privi, eroic sau excesiv mitizat, suntem doldora de trecut. Şi mi-e teamă că cei care au prea mult trecut nu prea mai au şi viitor. Şi nici cum spun alţii că am fi. Pentru că asta ştim deja. Imaginea noastră în lume este cât se poate de proastă. Dacă îi spui unui occidental că eşti român, se poate întâmpla să-şi ducă instinctiv mâinile la buzunare. Şi nici cum ne place să credem că suntem. Pentru că nu suntem nici cei mai viteji, nici cei mai demni, nici cei mai ospitalieri, nici cei mai inteligenţi şi nici măcar cei mai şcoliţi dintre europeni. Dimpotrivă. Şi, cu siguranţă, nici cei mai avizi de cultură. Cum suntem astăzi, noi, luaţi în sine? Aceasta este întrebarea la care cred că a venit timpul să răspundem.
Facebook
WhatsApp
TikTok
