ortooxacell kiss2022.gif Flax

TABLETA DE MARȚI – Daniel TACHE – La adio, tu…

România, începutul anilor ’80. Recent urbanizată, populația Târgoviștei își petrece serile nu la poartă, nuuu, ci în fața blocului, unde, semn de incontestabil progres, municipalitatea a avut grijă să monteze bănci. Ergonomice. Vopsite în verde. Ca să se integreze în peisajul urban cu blocuri cenușii și sălcii plângătoare.

  • Și de ce ați lăsat-o? întreabă o vecină.
  • Păi ce, m-am înțeles cu ea, nu și nu, ea se duce, răspunde alta, care, de îngrijorare, uitase să-și scoată bigudiurile.
  • Liniștiți-vă, doamnă, vine ea! Ce poate să i se întâmple?
  • Ei, ce? intervine cea mai vârstnică dintre vecine. Că ce am auzit că se întâmplă acolo… copiii ăștia nu mai au nicio rușine. Dar a ta e cuminte, nimic de zis, de câte ori mă vede îmi zice sărut mâna. Ș-apoi, ai zis că s-a dus cu o prietenă, nu e singură.

Nici nu apucă bătrână să-și termine vorba că, din întunericul care începuse să se lase, se desprind siluetele a două adolescente:

  • Bună seara!
  • Ei, uite c-a venit, ți-am spus eu că e fata cuminte…
  • Ce faci, mamă? răsuflă ușurată femeia cu bigudiuri. Cum a fost?
  • A fost frumos, răspunde fata, cu ochii strălucind. Nici nu am cuvinte să vă spun. Frumos! Apoi, întorcându-se către mine: Auzi? Să ții minte… în România a fost și ceva nemaipomenit de frumos, ceva numit Cenaclul Flacăra.

 

Despre Cenaclul Flacăra am și alte amintiri, vagi, cu Păunescu recitând la un microfon, într-un spectacol televizat, sau dintr-o vară, la Costinești, dar privirea acelei fete, în care puteai citi experiența aproape religioasă a unei revelații, m-a urmărit multă vreme. Fata aceea trăise ceva nemaipomenit de frumos și devenise chiar mai frumoasă decât o știam. La atâția ani după, acea scenă ar fi continuat totuși să rătăcească prin cotloanele memoriei, dacă n-aș fi citit zilele trecute că Cenaclul Flacăra se pregătește să renască din propria cenușă. E drept, cu un ajutor substanțial de la Ministerul Culturii și Identității Naționale, care tocmai a acordat fundației ce-l organizează o subvenție de 30 000 de euro.

Despre Cenaclul Flacăra s-a scris mult și bănuiesc că, în viitor, se va scrie și mai mult. După știința mea, fenomenul numit Cenaclul Flacăra își așteaptă încă sociologii și antropologii care să se aplece asupra lui. O istorie a României ceaușiste, la rândul ei, încă așteptată, nu poate face abstracție de el. Și asta pentru că Cenaclul Flacăra a servit drept clișeu acelei lumi. Culorile au fost inversate, dar referentul a rămas același. Într-un interviu recent, Andrei Păunescu trecea în revistă temele fundamentale ale cenaclului: dragostea de țară, dragostea de cuplu, problema socială și dragostea de familie, de părinți. Cam tot acestea erau și temele propagandei ceaușiste: luptători împotriva nedreptăților sociale, Nicolae și Elena Ceaușescu făceau figură de părinți ai marii familii care era România.

Iar în ceea ce privește culorile… Inspirat din mișcarea Flower Power, Cenaclul Flacăra a operat o sesizabilă, chiar și pentru vremea aceea, alunecare de accent: corolarul Make love, not war a fost pus în slujba creșterii natalității (Aruncarea în valuri), pacifismul, în slujba politicii României în Orientul Mijlociu. În mod paradoxal pentru un stat comunist, mai greu de digerat a fost internaționalismul: în locul unor versuri precum Imagine there’s no countries/It isn’t hard to do/Nothing to kill or die for, la Cenaclul Flacăra se auzea Trăiască România/ Trăiască-n veci poporul etc. Dragostea de țară, ca să-l citez pe Andrei Păunescu, aglutina note naționaliste (Iancu la Țebea, Căciula) și de disimulat cult al personalității (Jurământ la Putna, Dor de Eminescu etc.).

Și atunci, de unde impresia de nonconformism, ca să nu spun de revoltă? Și, chiar mai important de atât, ce mai rezistă astăzi din ceea ce a fost Cenaclul Flacăra? O analiză nu poate disocia fenomenul de personalitatea celui în jurul căruia s-a coagulat. Figură controversată a mainstreamului comunist, Adrian Păunescu, cel al cărui nume era scandat minute în șir, cum doar numele lui Nicolae Ceaușescu se mai auzea pe stadioane, stârnindu-i, probabil, celui din urmă invidia, a fost ceva mai mult decât un simplu poet de curte. Despre opera lui, Eugen Simion spunea că rezistă estetic cel puțin prin poezia de dragoste. Și trebuie să admitem că, cel puțin în această privință, Eugen Simion nu este ușor de contrazis. Lipsită de backgroundul filozofic cu care ne-au obișnuit alți poeți români, de unde și reticența criticii în ceea ce-i privește valoarea, cantabilă și beneficiind de linii melodice inspirate, poezia de dragoste cucerește și astăzi. De aici, cred, și impresia de nonconformism. Într-o lume în care iubirea pentru conducător, partid, țară era doar mimată, în care interpretam cotidian, când mai iritați, când mai amuzați, rolurile ce ne fuseseră distribuite în comedia bufă care devenise viața în România socialistă, până acolo unde nu mai puteam să distingem între ceea ce simțim cu adevărat și ceea ce mimăm, Adrian Păunescu vindea emoție. Iar emoția părea autentică.

Ce șanse are Cenaclul Flacăra să renască? Ca spectacol, bănuiesc că își poate găsi o nișă, chiar și pe o piață dominată de Electric Castle, Untold, Neversea etc. Ca fenomen, niciuna.

Ce anume a determinat Ministerul Culturii și Identității Naționale să subvenționeze acest spectacol și să-l integreze manifestărilor dedicate Centenarului? Prefer să nu răspund!

 

 

Distribuie:

Lasă un comentariu

Agenda Politică Locală

psd pnl usr aur
MedcareTomescu romserv.jpg novarealex1.jpg hymarco fierforjat.gif
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

CITEȘTE ȘI

Gopo
Foah ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media