TABLETA de MARȚI: Daniel Tache – Înşelătoarele înfăţişări ale răului

Indiferent de care parte a baricadei te-ai afla, ultima carte a Magdei Ursache nu te poate lăsa indiferent. Şi nu folosesc întâmplător termenul baricadă. Citind Comunismul cu rele şi rele* simţi nevoia, mai devreme sau mai târziu, să-ţi defineşti poziţia, să hotărăşti dacă te vei înrola sau nu în războiul pe care scriitoarea l-a declarat uitării programate a trecutului, mistificării istoriei, demolării reperelor identitare şi confuziei intenţionate a valorilor. Precum într-o geneză à rebours,  şapte capitole îi sunt necesare Magdei Ursache să demonteze, cu nerv şi amărăciune, acest malaxor al răului care s-a dovedit a fi egalitarismul, alimentat vreme de câteva decenii de utopia comunistă, iar pe parcursul ultimelor, de o alta, tot de import, malaxor în care poporul român a căzut în urmă cu mai bine de 75 de ani şi din care, iată, se pare că nu va putea ieşi teafăr decât prin descrierea şi expunerea piesă cu piesă a diabolicului mecanism nivelator de conştiinţe şi destine.

După un prim capitol cu rol de uvertură, sugestiv intitulat Pilule pentru fortificarea memoriei, în care face o trecere în revistă, din perspectiva realităţilor postdecembriste, a temelor pe care urmează să le dezvolte, Magda Ursache rememorează în forţă unul dintre cele mai negre episoade ale comunismului românesc, episod pe care atât de mulţi (încă!) şi l-ar dori uitat, şters definitiv din memoria colectivă, cel al tentativei de aneantizare spirituală a poporului român prin suprimarea fizică a elitei sale politice şi intelectuale, în închisori şi la Canal. Dar, pentru a nu pierde din vedere nimic din încâlcita arborescenţă a răului, autoarea străbate neîncetat drumul de la cauze la efecte şi de la efecte la cauze, fructele înveninate ale prezentului putând da seamă despre semnificaţia reală a ororilor trecutului. Câteva dintre aceste fructe înveninate sunt enumerate de Magda Ursache într-unul dintre cele mai necruţătoare diagnostice ale societăţii româneşti actuale: Temele identitare sunt considerate tobe şi flaşnete, manifestăm dispreţ faţă de personalităţi etnoculturale, de la cărturarii Şcolii Ardelene şi Eminescu, până la Iorga şi Blaga, Eliade şi Noica. Istoria naţională, ca element de coeziune, e dez-eroizată, martirii Unirii ne lasă indiferenţi, ca şi Unirea. Şi, pentru că memoria corectă e un pilon (ca şi religia, limba, tradiţia) al identităţii, implicit mândriei naţionale, chiar orgoliului de neam, susţinem un program antimemorie, antireligie, antitradiţie şi ne stricăm limba (p. 61).

Cum s-a ajuns aici? Scriitoarea află una dintre originile răului în experimentul Piteşti. Testată cu succes mai întâi aici, prin transformarea victimei în călău şi a călăului în victimă, metoda prin care se ajungea la identificarea victimei cu călăul, aplicată apoi şi în celelalte închisori, a fost mai târziu pusă în practică, desigur, într-o altă formă, la nivelul întregii societăţi, ceea ce a condus, în cele din urmă, la o omogenizare în rău a întregului organism social. Aici îşi află, de altfel, o explicaţie şi titlul cărţii: indiscutabil, compromisul suportă nuanţe, iar răul mai mare trebuie deosebit de răul mai mic, însă ceea ce a reuşit comunismul a fost să atace de la rădăcină şi astfel să compromită, sperăm că nu irevocabil, însăşi fiinţarea spirituală a poporului român.

Că aşa stau lucrurile, ne-o dovedeşte autoarea în capitolele Amnezie sau amnistie şi Despre DUI-uri, pe înţelesul tuturor, capitole care iau în discuţie atât mecanismele mistificării prin intermediul unor discursuri memorialistice menite să cosmetizeze biografii grav avariate moral, cât şi efectele, unele de-a dreptul tragice, ale denaturării adevărului prin dezvăluirile voit sau nu pripite, generate de studierea arhivelor securităţii, dar capitole a căror subtemă îmi pare a fi vulnerabilitatea societăţii româneşti (a mediului cultural, în special) la manipulare, lipsa de imunitate a acesteia în faţa celor care şi-au cizelat îndelung, în decenii de propagandă, capacitatea de a seduce, altfel spus, incapacitatea acesteia de a identifica şi de a respinge răul ca pe un organism străin.

Tabloul lumii literare pe care îl reconstituie aici Magda Ursache este descurajant: moştenire a tripticului satanic din obsedantul deceniu, ciomagul, căluşul sau câştigul, pe parcursul deceniilor următoare, delaţiunea, motivată acum de invidie, sete de câştig sau orgoliu se cronicizează, devine activitate curentă şi participă la banalizarea răului, delatorii se toarnă reciproc, motiv pentru care sunt dispuşi ierarhic, întâietate având cei care au încheiat primii pactul faustic, iar revelaţiile şi răsturnările de situaţie se ţin lanţ mai ceva ca într-un roman de senzaţie. Puţini sunt cei care reuşesc să supravieţuiască, în izolare autoimpusă sau în exil, cu biografia nepătată. Asemenea modele de rectitudine sunt, în opinia autoarei, Blaga (familia a primit de la piticul Beniuc ajutor de înmormântare clasa a treia), Gyr, Sandu Tudor, Steinhardt, Dinu Pillat, fraţii Botta, I. D. Sârbu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Ernest Bernea, D. Murăraşu, Arşavir Acterian, Al. O. Teodoreanu, Vulcăneştii (Mircea şi Romulus), Ivăneştii (Mircea şi Cezar), Radu Petrescu, Daniel Turcea…(p. 354).

Mistificarea trecutului şi degringolada valorilor îşi vădesc roadele în uşurinţa cu care sunt demolate în prezent reperele identitare, de această dată în numele globalizării, fenomen care îşi pretinde, iată, dreptul de a opera, la rândul său, o nouă nivelare. Să fie globalizarea o realitate sau doar o nouă deghizare a vechii utopii egalitariste? Cine ştie? Magda Ursache înclină spre cea de-a doua variantă şi descoperă, în societatea postdecembristă, reluarea unora dintre temele preferate ale internaţionalismului cominternist (fluidizarea frontierelor, disoluţia statelor), doar că, de această dată, de agitpropul deznaţionalizării în numele unei omogenizări europene rău înţelese răspund câteva dintre feţele subţiri ale noii elite.

Cum pretextul scrierii, aproape în cazul fiecărui articol antologat, este reprezentat de consumarea câte unui eveniment, de apariţia unei noi cărţi ori de publicarea unor noi documente, cu aerul că glosează pe marginea acestora, Magda Ursache se lansează nu de puţine ori în polemici necruţătoare, apelând în egală măsură la acribia documentaristului şi la tonul muşcător al pamfletarului. Discursul este spumos, jocurile de cuvinte sunt la ele acasă, scriitoarea nu ezită să apeleze la bârfeme pentru a completa fişele caracterologice ale personajelor, acestea fiind introduse în scenă, dup caz, cu numele din certificatul de naştere, cu cel conspirativ, cu supranume, cu numele de alint sau, uneori, cu toate la un loc. După ce şi-au încheiat rolul, actorii nu părăsesc scena, rămân în background, pentru a fi chemaţi din nou în lumina reflectoarelor, în caz de nevoie. Aşa se face că, treptat, scena se umple, aerul devine aproape irespirabil, o întreagă lume este evocată, cu tragediile, dramele şi dramoletele ei, o lume în care înălţarea socială devine totuna cu prăbuşirea morală (reciproca nefiind întotdeauna valabilă) şi în care tortura, trădarea, denunţul (cu toate cele şapte trepte ale sale) şi compromisul sunt evenimente cotidiene.

Memorialistul Silviu Brucan, de exemplu, este desfiinţat nu doar moraliceşte (ca să spun aşa), ci şi scriitoriceşte: Egoficţiune n-are talent să scrie, lipsa talentului fiind direct proporţională cu orgoliul în exces; efectul stilistic e nul; nu-i capabil să fie martor cât de cât obiectiv, iar ca analist politic este destul de superficial (p.154). La polul opus, se află Paul Goma: Omul din Belleville (din familia Petre Pandrea şi Pamfil Şeicaru) scrie încrâncenat, acuză cu uriaşă energie polemică. E ne-cuminte. Iar curajul cu care a trecut prin anchetele şi puşcăriile comuniste i-a rămas intact (p. 169). Acestuia din urmă i se alătură, în săraca galerie a scriitorilor care au refuzat compromisul, Radu Ulmeanu şi Dan Culcer.

Magda Ursache se adresează tinerei generaţii. Aceasta trebuie să afle şi să ia atitudine. Ea nu are voie să permită repetarea istoriei. Generaţie din care, cu ceva bunăvoinţă, aş putea spune că fac parte. Şi, în mare parte, Comunismul cu rele şi rele m-a convins. O întrebare, sinceră, mi-a rămas totuşi fără răspuns: unde se afla poporul român, în majoritatea sa, când elita îi era exterminată în închisori, prigonită prin bărăganuri sau hăituită prin munţi? Pentru a putea ieşi din acest malaxor al răului, poate că atât de necesarul proces al comunismului ar trebui să ni-l intentăm fiecare în parte. De această dată beneficiind, desigur, şi de prezumţia de nevinovăţie.

 

* Ursache, Magda, Comunismul cu rele şi rele, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013

Articol apărut inițial în Pro Saeculum, nr. 3-4/2014

Valeriana

PNL Alde



Gurmand + Raiman
Daca ti-a placut acest articol il poti distribui:

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Statistici Trafic Google Analytics
Statistici Trafic.ro