Tot ca la sfârșit de an… O stivă de pietre, scria un francez celebru, încetează să mai fie o simplă stivă de pietre în momentul în care un singur om o contemplă, imaginându-și o catedrală. Ce bine ar fi dacă noi, alergători printre atâtea vorbe amăgitoare, am înțelege gândul filosofului: cel care va învăța într-o bună zi să zboare, trebuie mai întâi să învețe să meargă, să urce și să danseze.
Poate reușim să aflăm, cândva, dacă viața chiar începe în cealaltă parte a disperării. Așa se spune, perlele nu se află pe malul oceanului, dacă vrei una, trebuie să te scufunzi după ea.
Și încă… Nu există vânt prielnic pentru marinarul care nu știe unde să meargă. Și poate că, în anul care începe curând, vom mai simți odihna mâinilor obosite, în poala ascunsă de hainele largi, chiar dacă părem cumva scufundați într-o apă rece, cu un tremurat neliniștit și cu un zvâcnet agitat. De la o vreme, printre atâtea vorbe amăgitoare, nici gândurile rele nu ne mai părăsesc prea ușor, ne bântuie prin minte furtuni aspre și tot felul de trădări ne ajung din urmă.
În sfârșit, cel mai frumos – în viață – ar fi ceea ce nu e cu putință, pentru că toate plutesc în speranțele noastre, ca o lumină ștearsă, îndreptată undeva înapoi. Spre necunoscut?
Facebook
WhatsApp
TikTok
