Am terminat un roman nou, e o poveste despre uitare și bătrânețe, despre neputință și însingurare… Ce se întâmplă atunci când se sfârșește amintirea? se întreabă unul dintre personajele mele. Ca și scrisul, de altfel… Cuvintele care au alergat prin paginile poveștii s-au oprit fericite, la locurile lor. Și au apărut visele sumbre, toate au luat-o razna, tot așa cum se petrec lucrurile cu oamenii ajunși la bătrânețe. Ceva continuă să se mai învârtă prin căldura lor rătăcită.
Să stai de pază… Măcar cinci minute… Să pășești prin beznă ca prin propria ta libertate… Să faci un pas și apoi să dispari… Atunci când o santinelă anonimă îți arată drumul periculos, să te întrebi: Doamnă, bătrânico, mamaie, băbuțo unde te duci?
Bătrânii, de altfel, îndură ușor un refuz, se supun, pentru ei noaptea se face de necuprins, timpul devine pustiu și fără rost. Au, cum a mai spus cineva, timp de prisos și toată viața înapoi.
Și foarte aproape de ei s-au zărit moartea vorbitului, a mersului, a statului în picioare, a statului acolo unde nimic nu mai e al tău, a dormitului noaptea. Nu moartea, de fapt, ci reîntoarcerea… Să nu-ți amintești nimic despre ziua de azi, ce altceva să mai ceri de la veșnicie? Și să dai o formă mai complicată unei lipse de speranță veche de când lumea. Ei sunt, bătrânii care se strecoară abia văzuți pe trotuarele înghețate. Zâmbiți-le puțin, ei știu să vă răspundă cu surâsul lor…
Facebook
WhatsApp
TikTok
