TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Și iată, Anul Nou!

S-au mai prăbușit iarăși peste noi renunțările timpului pe care îl trăim. Simțim, iată, că vorbele nu mai sunt ocrotitoare, că toate pier în ispite încolăcite peste zilele de azi, ascunse dincolo de măștile colorate. Tocmai de aceea, vreau să vă mai spun în această dimineață de luni câte ceva decât istoria zdrențuită a unor zile de decembrie, tăiate în bucăți de ciolaci, câți, grindeni, florinromani etc. sau alte viețuitoare din tagma lor.

Bine, așa cum se știe, câinii mici și oamenii mici poartă nasul pe sus. Și se mai știe că, în viață, câștigi dacă refuzi să te lupți cu oamenii mărunți, Dacă te lupți cu asemenea oameni, ajungi de mărimea lor. Emil Cioran se întreba ce este urâtul? Oamenilor noștri așezați cu noduri în fruntea bucatelor li se potrivește răspunsul filosofului: urâtul este starea prin care se exprimă în cotidian nepotrivirea dintre lume și noi, e suferința unei discordanțe fără leac. Iar Eminescu scria și el: Ciudată țară! Uzurpatorii, demagogii, capete deșarte, ciocoi boierași și fuduli mai mult înfumurați decât coborâtori din neamurile cele mai vechi ale țării… Alungați turma acestor netrebnici!

Îmi vine, prieteni, să vă vorbesc puțin și despre goliciunea sufletului, dar mi-e silă de tot ceea ce ni se întâmplă. Așa că le trimit tot lor ceva din înțelepciunea lui Sofocle: pentru oameni nu există nimic care să dureze, nici noaptea înstelată, nici nenorocirile, nici bogăția, totul s-a spulberat într-o zi…

Un personaj care căuta îngerul mai întreabă: ce gene de nemernic trebuie să moștenești, pentru ca, după ce ți-ai atins scopul, să-ți întorci fața de la tot ceea ce ai promis? Și, vorba lui Epicur, dacă vrei să faci bogat pe cineva, nu-i spori averea, ci ia-i din dorințe. Adică, le-aș mai spune eu indivizilor răvășiți de vremuri, omul nu e decât visul unei umbre.

De câte ori îi văd prin apropiere pe acești oameni politici înțeleg de ce adevăratul ipocrit este cel care încetează să-și perceapă propria lui înșelăciune, adică e cel care minte cu toată sinceritatea de care e în stare. Am trecut în acest sfârșit de an, tulburat de promisiuni și umflat de bune intenții, prin tot felul de miresme grețoase. Avea dreptate Shakespeare, puțini oameni aud cu plăcere despre păcatele pe care le fac cu… plăcere. Privindu-i, lăbărțați peste ecranele înfundate și tot mai decolorate, știu că e adevărat ceea ce se mai spune, așa cum nu există drumuri mai dificile decât cele care au fost de curând reparate, la fel nu există păcătoși mai intoleranți decât cei care s-au transformat recent în sfinți.

Am așa un fel de înclinație moralizatoare, ca la început de an nou… Modestia este arta de a-i determina pe ceilalți să descopere cât de minunat ești. Și nu, așa cum cred oamenii la care mă gândesc, sunt modest cu o condiție, să se știe! Haideți că merge și un pic de Pitagora: fii modest, modestia nu e un veșmânt ușor, de culoare blândă, plăcut vederii și ușor de purtat!

Și tot cu modestie vreau să mai spun încă ceva. De foarte multe săptămâni, eu și numeroșii mei prieteni de la Gazeta Dâmboviței am zgâriat aici canalele electronice cu mâhnirile noastre îndreptate către oamenii de la putere. Din păcate, nici cu cei de azi nu ne este rușine!