Argumentul meu de azi ar putea fi acesta, l-am luat dintr-o carte foarte dragă (Robert Tompkins, „În căutarea adevărului” )… În sfârșit, în acest sătuc uitat de lume căutarea lui s-a terminat, scrie autorul. Într-o căsuță aproape prăbușită, în fața focului stătea „Adevărul”. El nu a văzut o femeie mai bătrână și mai urâtă în viața sa. Sunteți „Adevărul”? a întrebat. Bătrâna a dat din cap în semn că da. Spuneți-mi ce trebuie să transmit lumii? Ce veste să le dau? Bătrânica a scuipat în foc și a răspuns: spune-le că sunt tânără și frumoasă!
Am un filosof preferat, se numește Emmanuel Levinas și am și o idee preferată: chipul este ceea ce nu putem ucide sau, cel puțin, al cărui sens constă în a spune să nu ucizi. Totuși, să nu ucizi este cel dintâi cuvânt al chipului, este un ordin. În ivirea chipului există o poruncă, de parcă ar vorbi un stăpân.
Atunci când mă uit la „fluturașul” cu leafa mea pe luna august, am înțelesul stranietății barbariei, care se sustrage experienței trăite, se orbește pe sine… De altfel, un sentiment poartă cu el întotdeauna și contrariul său. Așadar… Hoții de la putere, cu chip inocent și bucălat, precum părțile moi ale bebelușilor, au aruncat pe piață o grilă nouă de salarizare, m-au invidiat prietenii, unul chiar mi-a zis: te-ai scos, profesore, asta da leafă! Amicii mei, dușmanii mei nevăzuți, leafa mea de dascăl (cu trei ani înainte de pensie) a crescut, de la 1 august 2016, cu fix 28 de lei… Aud că justiția pune de o grevă, vor și ei 18% pe care, cică, ni i-ar fi dat cioloșiștii… Le doresc, desigur, mărita mea leafă de profesor… Vedeți, din acest motiv v-aș mai spune: experiența care întemeiază umanitatea este cea a chipului, un chip uman privește un altul și intră într-o relație de intersubiectivitate. După o viață de profesoară, nevasta mea are sub 1400 de lei pensie, iar eu, ca să nu mă mai invidieze amicii, am puțin peste 2000 de lei. Bani în mână, cum se spune… În grilele mincinoșilor scrie ceva despre vreo 3500 de lei… Comparați cu ce vreți, un chip vânăt atârnă în guvernul tehnocrat, ca și în parlamentul apărător de infractori, ca și în ochii căscați peste națiune ai doamnei Andronescu, brusc reformatoare a învățământului pe care l-a torpilat în mai multe mandate de șefă.
Guvernanți mincinoși, vă trimit la biblioteca filosofică… Voi nu vedeți niște ochi, ci doar o privire… Filosoful meu zicea că, de fapt, cea mai bună modalitate de a-l întâlni pe celălalt este de a nu-i observa nici măcar culoarea ochilor. Greu, nu? Ce să facem? Ne ascundem în spatele cuvintelor, cam atât ne-a mai rămas… Liderii mei sindicali dorm liniștiți în birourile lor pustiite de grijile sutelor de mii de dascăli. Să ierți? se mai întreba filosoful despre care vă vorbeam. Nimic nu este mai complicat decât asta…
Facebook
WhatsApp
TikTok
