Se mai încheie un an școlar. Încep examenele obișnuite, toată lumea bună își va aminti de învățământul românesc, de păcatele lui, de legile lui repetate etc. Un demnitar din fruntea bucatelor se chinuia zilele trecute, în bolovănoasa și enigmatica lui limbă română, să ne convingă de ce trebuie să aibă profesorii 40 de ore pe săptămână. El crede, domn ministru, că a fi profesor e la fel cu activitatea lui de altădată, atunci când număra izmenele soldaților, bocancii și centurile sclipitoare… Unitate națională și, ce vreți, progresul României printre sprâncenele pensate ale domnului respectiv.
Azi mă gândesc și la oamenii școlii și la prietenii mei care nu mai sunt… Și la bunul meu prieten, care a plecat într-o toamnă apropiată… Îl găseam în cancelarie, ajungea primul, căra geanta plină cu de toate, aranja zecile lui de pixuri, creioane, stilouri… Bă, tată, zicea, am obosit, vreau la pensie… N-a mai apucat-o, era un munte de om, s-a uscat încet, vocea lui groasă a devenit tot mai slabă, mai depărtată de vocale și consoane, deopotrivă. Nu-mi ajung, zicea… Ce? întrebam eu, deși știam de mult răspunsul lui. Banii… Mi-au căzut și dinții, mai spunea, abia dacă mai pot să apuc ceva cu vreo două măsele mai bune…
Ați văzut vreodată cum arată chipul unui om bun? Eu da, îl știam de mulți ani în stânga mea, în cancelariile mutate des prin ungherele liceului nostru. A trecut ceva vreme de când a plecat. De tot… Încă mai sunt, prin sertare, hărțile lui și vechi lucrări de control, cu noua geografie a Europei. Și tot mi se pare că-i aud vocea pătrunzătoare, se zguduiau ferestrele atunci când tușea. Bă, tată, așa nu se mai poate, bandiții ăștia ne termină pe toți!
Ne e dor de tine, prietene, eu tot te mai aștept, câteodată, la colțul unei străzi, pentru plimbarea noastră de marți seara. Uneori sunt mirat pentru că nu te găsesc acolo, pe trotuar, veneai primul și te certai cu înserarea. Și, mai târziu, la o bere, cu guvernanții aroganți…
Vedeți, cam atât ne mai rămâne… Să te desparți încet de ființele dragi, câtă amărăciune! Și apoi, să regăsești singurătatea. Și, mai ales, să-ți ascunzi tulburarea, iar chipul să-și fie o mască surâzătoare și nemișcată. Dar eu simt că acolo unde ești acum prietene, ai geanta ta plină cu pixuri, creioane colorate și culegeri cu hărți în miniatură și le arăți celor din jurul tău ultimul fluturaș cu leafa mică pe care ai primit-o în ultima lună…
Facebook
WhatsApp
TikTok
M-ati facut sa plang, asa ca de sambata dupa-amiaza.
Emotionant,
L-am cunoscut pe domnul Profesor Raduica, mi-a fost diriginte 4 ani. Ne-a fost dascal si prieten in acelasi timp. Om deosebit!
Locurile goale din inimile noastre trebuiesc umplute ! cu dragoste pentru copii ,cu dragoste pentru nepoti, cu dragoste de oameni. Singuratatea este cel mai trist lucru care i se poate intampla unui om.O ” societate civila „, ce curios suna, nu se poate forma adunand niste singuratati. Plecarea ” celor mai buni ” dintre noi poate fi un mesaj arhaic catre ” cel de sus” . Un parastas nu este niciodata trist. Este un motiv de a ne aduce aminte de cei dusi..Tristetea celor in viata poate fi legata de multe,, uneori de o scara a valorilor malformata de o societate malformata de o planeta malformata. Vino Doamne sa vezi ce-a mai ramas din oameni!Cu respect!
Emotionant