TABLETA DE LUNI – Ionuț CRISTACHE – Din jurnalul de profesor înainte de pensionare (13)

   Și se apropia, după 41 de ani, în plină pandemie și sub apăsarea învățământului online, chiar ea, pensia…

   Într-o dimineață de martie, în care vântul mișca perdelele foșnitoare ale ferestrelor, iar zăpada de peste noapte acoperise totul, chiar și tristețea de fiecare zi, m-au „provocat” elevii mei, abia veniți din înghețul de afară: Domn profesor, vă place Las Fierbinți? Vă uitați la film? Și am încercat să le povestesc cum „oamenii buni” s-au apucat să scrie încrâncenați despre serialul Las Fierbinți. Da, le-am spus eu, de câte ori pot, mă uit la Las Fierbinți. De altfel, am citit că Andrei Pleșu regretă când agenda câte unei seri îl împiedică s-o facă, chiar așa a scris el în Dilema.

   Și le-am citit din articolul cu pricina… „Cum?“ – sare câte un snob, care mă socotește „om serios“, abonat pe viață numai la Noica sau Kant. „Te uiți la așa ceva?!“ Am văzut, de altfel, și forumiști „dezgustați“ de brutalitatea neaoșă a replicilor, de peisajul sordid al ruralității autohtone: oameni „fini“, cu gusturi estetice greu de satisfăcut, născuți doar pentru Sofocle și Shakespeare (deși le mai scapă și câte o telenovelă…). Îmi pare rău să-i dezamăgesc. Sunt de părere că Las Fierbinți bate majoritatea serialelor – mai mult sau mai puțin „haioase“ – ale unor producători români sau străini „pretențioși“. Așa scria Andrei Pleșu, iar elevii mei m-au urmărit ușor nedumeriți. Păi, le-am spus, nu voi m-ați luat la întrebări de martie rece și trist?

   Andrei Pleșu scrie chiar și că râde sănătos, se înduioșează de candorile și mizeria satului contemporan, contaminat vag și de confuze zvonuri „capitaliste“, dar și de „moșteniri“ seculare. Totul i se pare amuzant și trist, vital și deșucheat, șarmant și bezmetic, adică o excelentă reflecție despre cum arată „modernitatea“, transplantată în pământul reavăn al provinciei regățene. Mai crede că și Caragiale s-ar fi distrat. 

   Trebuie să recunosc, dar nu cu vreo urmă de îndoială morală, mă uit și eu uneori la episoadele săptămânale ale serialului despre care vorbim, mi se pare că scenariul este, mai întotdeauna, bine scris și ingenios. Pe Mimi Brănescu, autorul lui, mi-l amintesc și din spectacolele teatrului din orașul nostru, de după anul 2003. Am citit chiar și un interviu televizat cu actorul Mimi Brănescu, un artist decent ca exprimare și atitudine, mai puțin egolatru, mai „normal“, mai inteligent situat față de vocația sa, după cum scrie tot în Dilema filosoful din Școala de la Păltiniș. Cam așa e, o furie duioasă despre firea și isprăvile conaționalilor noștri… 

   Un regizor nu foarte cunoscut, cu montări modeste ale teatrului de televiziune, se arată indignat, metaforic și îngăduitor. Straniu și întristător articol datorat unui intelectual reper totuși, zice el. O fi având domnul Pleșu nevoie de o baie de mulțime? se întreabă regizorul nostru și mai spune că scrie fără snobism, ci doar cu revolta celui care își vede oamenii prețuiți nestingheriți că se pricep chiar la toate. Îl preferă pe Andrei Pleșu doar atunci când scrie despre prostie sau despre Îngeri. Mă întreb și eu, cu nevoia de poveste a omului obișnuit, este serialul o formă parșivă și subtilă de spălare a creierelor? De cele mai multe ori, în filmul cu pricina sunt lecții de actorie interesante, iar lumea în care trăim mi se pare apropiată de caracterele amestecate ale filmului de fiecare săptămână. Doar vagi accese elitiste s-ar putea amesteca în dilema care frământă, iată, lumea bună a spiritului românesc de azi…

   Și… naiba știe câte le-am mai spus eu elevilor mei, dar nu regret nici acum, le-am arătat un scenariu primit de la amicul Puiu Jipa, actor care a jucat în mai multe episoade și le-am „demonstrat” că acolo chiar e poveste, până la detalii savuroase și de un comic absurd. Păi,    i-am întrebat eu, viața noastră vi se pare că e altfel? Știu ce mi-au răspuns, dar nu vă mai povestesc… Noi, atunci în martie, am trecut la tema zilei, din programa mea de filosofie, libertate și responsabilitate.

 

P.S. E vacanță, prieteni, e toropeală generală, mai răsfoiesc o vreme jurnalul meu îngândurat; chiar dacă zbaterile orbano-cîțiste sunt un subiect fierbinte, de incontinență politică, le atacăm mai spre toamnă. Până atunci se vor așeza lucrurile în troaca lor ornamentată cu fericirea poporului, despre care ne vorbea mai zilele trecute un domn fonfăit și incoerent.