Am scris, cândva, un text de la care am pornit chiar o carte, a apărut prin 2018 și s-a numit Două povești despre singurătate. Nu bănuiam atunci că va veni o vreme în care am putea chiar să trăim acel fel de singurătate…
Spuneam că un mare dirijor român, Ion Marin, fiul celui care a construit Madrigalul, recunoștea că au trecut mulți ani până când și-a dat seama că singurătatea e un privilegiu. Te obligă să fii foarte cinstit cu tine şi să-ţi împingi limitele. Impune o igienă morală, etică, în care nu începi prin a judeca şi prin a da vina pe ceilalţi. „Tendinţa este, întotdeauna, să vezi nefastul din jur şi să spui: dacă aş fi eu, aş face… Vedeţi, acest „dacă”… Nu, începi, întâi, prin a face”.
Cineva scria că „să îndrăznești să trăieşti singur” este un curaj foarte rar, mulţi ar prefera să-şi întâlnească cei mai răi duşmani pe câmpul de luptă decât propriile inimi într-o cameră izolată. E atât de multă singurătate în lumea de azi; o mare Doamnă a prozei contemporane rostea cu amărăciune: „silă, fiecare-şi ştie sufletul lui şi nu e fericire în niciunul”. Și mai știți cum se spune, foloseşte singurătatea, dar nu fi folosit de ea.
Să ni-l amintim și pe Seneca, singurătatea este pentru spirit ceea ce hrana este pentru corp, sunt locuri şi momente în care un om este atât de singur, încât poate vedea întreaga lume. Din moment ce atât de mulţi dintre noi se simt, mai ales în aceste timpuri crâncene, singuri, „ar fi de un egoism nescuzabil să te simţi singur de unul singur”. O spunea un om ajuns la înțelepciunea bătrâneții.
Și totuși, singurătatea e soarta spiritelor superioare. Balzac credea că singurătatea este un lucru frumos, dar ai nevoie de cineva care să-ţi spună că singurătatea este un lucru frumos; doar că singurătatea muşcă uneori chiar din inimă. Poetul Târgoviștei noastre, Gheorghe Tomozei, scria într-o carte: „atâta vânt, câtă singurătate, zăpezile, statui evaporate”…
Alt poet scria: „singurătatea e peste tot în acest oraş fără somn, poemul începe cu ea, ca un clopot departe stins într-un ecou”; singurătatea e o gară veche, cu liniile scoase demult, în ea nimeni nu vine, nimeni nu trece, timpul se plictiseşte aşteptând ceva ce nu se mai întâmplă, apoi se pregăteşte de un somn lung.
„Mi-a plăcut întotdeauna să beau vinul cu prietenii, numai dragostea cere singurătate”. Domnul Sadoveanu avea dreptate, dar eu nu mă mai plimb azi pe străzile orașului meu, părăsite de oamenii vii, doar măști colorate se strecoară ca niște fantome pe trotuarele lustruite de vânt. Și da, singurătatea omului nu este altceva decât frica de viaţă.
PS Dacă vreți să știți cum continuă povestea mea despre Fratele Iosif, va veni în septembrie cartea mea cea nouă… Deși, ce mai e sigur în vremurile de resemnare care ne însoțesc?